[Ioana-Andreea]

Care este învatatura pagâna? Pagânismul este consecinta pierderii contactului cu Dumnezeu. Multimea pacatelor omenirii I-a facut pe oameni incapabili de a primi lumina divina si de a se uni cu Dumnezeul cel Viu. Consecinta a fost considerarea creatiei ca ceva divin, pentru ca o vedeau zilnic înaintea lor. Pagânismul considera creatia ca fiind auto-existenta si vesnica, ceva care a existat dintotdeauna si va exista întotdeauna. În pagânism, zeii sunt parte a creatiei. Ei nu au creat-o din nimic, ci doar au format materia existenta. Materia poate lua diferite forme. Formele apar în existenta si dispar, dar materia este vesnica. Îngerii, demonii si sufletele oamenilor sunt adevaratii zei. Vesnici prin natura, ca si materia însasi, ei sunt totusi deasupra materiei. Ei pot lua diferite forme materiale într-o succesiune de existente materiale, dar ramân în mod esential spirite.
Pagânismul are deci doua trasaturi fundamentale: (1) Atribuirea caracteristicilor dumnezeiesti întregii creatii, adica vesnicia, nemurirea, auto-existenta. (2) O distinctie între material si spiritual si un antagonism între cele doua, ca între ceva superior si ceva inferior. Pagânismul si umanismul sunt unul si acelasi lucru. În pagânism, omul este zeu pentru ca este prin natura vesnic. De aceea pagânismul este întotdeauna mândru si narcisist. Este o auto-adorare. În Grecia antica, zeii aveau trasaturi omenesti. Religia greaca era o adorare pagâna a omului. Sufletul omului era considerat vesnic, nemuritor prin însasi natura lui.
Vedem deci cum în pagânism diavolul a reusit sa creeze o credinta universala ca oamenii sunt zei si prin urmare nu au nevoie de Dumnezeu. Aceasta este cauza pentru care în Grecia antica trufia era o virtute si umilinta de neconceput. În lucrarea sa Etica, Aristotel scrie urmatoarele: “A nu urî jignirea este semnul omului josnic si a sclavului.” Omul care a fost convins de diavolul sa creada în eroarea ca sufletul lui este vesnic prin natura lui nu poate fi umil si nu poate crede cu adevarat în Dumnezeu, pentru ca nu are nevoie de Dumnezeu, fiind el însusi zeu.
Din aceasta cauza, de la început Parintii Bisericii, întelegând pericolul acestei erori stupide, I-au avertizat pe crestini ca, asa cum scrie Sfântul Ireneu, “Învatatura dupa care sufletul omenesc este prin natura sa vesnic este de la diavolul” (Dovada învataturii apostolice, 111, 20.1). Aceeasi avertizare o gasim la Sf. Iustin (Dialog cu Tipho 6.1-2), la Teofil din Antiohia (Catre Autolycus 2.97), la Titian (Catre greci 13), etc.
Sfântul Iustin explica ateismul fundamental care exista în credinta despre nemurirea si vesnicia naturala a sufletului. El scrie: “Exista altii care, presupunând ca sufletul este nemuritor si imaterial, cred ca, desi au facut raul, nu vor suferi nici o pedeapsa (caci ceea ce e imaterial este si insensibil), si ca sufletul, ca o consecinta a nemuririi lui nu are nevoie de nimic de la Dumnezeu” (Dialog cu Tipho 1).
Pagânismul este ignoranta cu privire la adevaratul Dumnezeu, o credinta gresita ca de fapt creatia Lui este divina, este un zeu. Dar acest zeu, Natura, este impersonal, o forta oarba, deasupra oricarui zeu personal, si este numit Necesitate. De fapt, aceasta necesitate este proiectarea ratiunii umane, ca o necesitate matematica ce guverneaza lumea, este o proiectare a rationalismului asupra naturii. Aceasta Necesitate rationalista este adevaratul zeu suprem si orb al pagânilor. Zeii pagâni sunt parte a lumii, si sunt nemuritori datorita nemuririi naturii, care este esenta lor. În aceasta mentalitate pagâna, omul este si el zeu asemenea celorlalti, pentru ca pentru pagâni omul adevarat este sufletul sau, si ei cred ca acest suflet este nemuritor în el însusi, fiind parte din esenta universului, care este nemuritoare în ea însasi si auto-existenta. De aceea omul este dumnezeu si masura tuturor lucrurilor.
Dar zeii nu sunt liberi. Ei sunt condusi de Necesitate, care este impersonala.

VIII

Acest fel de gândire pagân a fost amestecat cu învatatura crestina prin diferite erezii. Aceasta s-a întâmplat si în Apus. Oamenii au început sa distinga nu între Dumnezeu si creatia Lui, ci între duh si materie. Au început sa gândeasca la sufletul omenesc ca la ceva nemuritor în el însusi si sa conceapa conditia omului dupa moarte nu ca o adormire în mâinile lui Dumnezeu, ci ca o viata reala a omului careia învierea din morti nu are nimic de adaugat. Chiar si nevoia învierii era îndoielnica. Sarbatoarea Învierii Domnului, care este culminarea toturor sarbatorilor din Ortodoxie a început sa cada pe locul al doilea, pentru ca importanta ei era la fel de neînteleasa crestinilor apuseni ca si atenienilor care au ascultat predica Apostolului Pavel.
Dar, si mai important pentru subiectul nostru, ei au început sa-L conceapa pe Dumnezeu ca subiect al Necesitatii, al acelei Necesitati care nu era altceva decât logica umana. Ei L-au declarat incapabil de a veni în contact cu fiintele inferioare, ca cele umane, pentru ca notiunile lor filozofice rationaliste nu permiteau asa ceva. Aceasta credinta a stat la baza disputei hesicaste; ea a început cu Augustin, care a învatat ca nu Dumnezeu a fost Cel care a vorbit cu Moise, ci un înger.
În acest context al Necesitatii de care asculta chiar si zeii, începem sa întelegem conceptul apusean al dreptatii lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu este necesar sa pedepseasca neascultarea omeneasca. El nu poate ierta; o Necesitate superioara cere razbunare. Chiar daca Dumnezeu ar fi bun si iubitor, nu I se îngaduie sa actioneze în dragoste. El este obligat sa actioneze în mod contrar iubirii Lui; singurul lucru pe care-l putea face, ca sa salveze omenirea, era sa pedepseasca pe Fiul Lui în locul oamenilor, si prin aceasta sa satisfaca Necesitatea.