[Ioana-Andreea]

XV

Sfântul Macarius scrie, “Dupa cum împaratia întunericului si a pacatului sunt ascunse în suflet pâna în Ziua Învierii, când trupurile pacatosilor vor fi si ele acoperite cu întunericul din sufletele lor, la fel si Împaratia Luminii si Imaginea Cereasca, Iisus Hristos, lumineaza acum în mod tainic sufletul si domneste în sufletul sfintilor, ascunsa de ochii oamenilor… pâna în Ziua Învierii; dar atunci si trupul va fi acoperit cu si slavit de Lumina Domnului, care este acum în sufletul omului (din aceasta viata), ca trupul sa domneasca si el împreuna cu sufletul care acum primeste Împaratia Cerurilor, se odihneste si este luminat de lumina vesnica” (Omilia 2).
Sfântul Simeon Noul Teolog spune ca nu ce face omul conteaza în viata vesnica ci ceea ce este el, daca este asemenea lui Iisus Hristos Domnul nostru, sau daca dimpotriva este diferit de El. El spune, “În viata viitoare crestinul nu este întrebat daca a renuntat la întreaga lume pentru Hristos, daca si-a dat averea la saraci, daca a postit si a facut vegheri de noapte, daca a plâns si s-a jelit pentru pacatele lui, sau daca a facut orice alt bine în aceasta viata, ci va fi cercetat daca se aseamana cu Hristos, asa cum un fiu se aseamana tatalui sau.”

XVI

Sfântul Petru Damaschinul scrie, “Noi toti primim binecuvântarea lui Dumnezeu în mod egal. Dar unii dintre noi, primind focul lui Dumnezeu, cuvântul Lui, devenim moi ca ceara, iar altii tari ca piatra. Daca nu-L vrem, nu ne forteaza pe nici unul dintre noi, dar asemenea soarelui El îsi trimite razele sa lumineze întreg pamântul, si cel ce vrea sa-L vada Îl vede, iar cel care nu vrea nu este silit. Si nimeni nu este responsabil de lipsa luminii, decât cel care nu o vrea.
Dumnezeu a creat soarele si ochiul. Omul este liber sa primeasca sau nu lumina soarelui. Acelasi lucru este adevarat aici. Dumnezeu trimite tuturor lumina cunoasterii asemenea razei soarelui, si tot El este Cel care ne da ochiul credintei. Cel care vrea sa primeasca cunoasterea prin credinta o tine prin faptele lui, si astfel Dumnezeu îi da si mai multa vointa, cunoastere si putere.” (Filocalia, vol.3, p.8)

XVII

Cred ca de acum am ajuns la punctul întelegerii corecte a iadului vesnic si a raiului vesnic si a responsabilitatii pentru diferenta dintre ele.
În icoana Judecatii de pe Urma Îl vedem pe Domnul nostru Iisus Hristos sezând pe tron. La dreapta Lui îi vedem pe prietenii Lui, pe cei binecuvântati care au trait dupa dragostea Lui. La stânga îi vedem pe dusmanii Lui, chiar daca ei apar cuminti si respectosi. Si acolo, între cele doua parti, izvorând din tronul lui Hristos, vedem un râu de foc care vine catre noi. Ce este acest râu de foc? Este oare un instrument de tortura? Este oare puterea razbunarii care vine de la Dumnezeu ca sa-i distruga pe dusmanii Lui?
Nicidecum. Acest râu de foc este râul care “venea din Eden ca sa ude raiul” (Gen. 2:10). Este râul harului lui Dumnezeu care se revarsa de la început peste sfinti. Cu alte cuvinte, este revarsarea dragostei lui Dumnezeu peste creaturile Lui. Dragostea este foc. Oricine iubeste stie aceasta. Dumnezeu este dragoste, Dumnezeu este foc. Focul consuma pe toti aceia care nu sunt si ei foc si îi face si mai stralucitori pe aceia care sunt ei însisi foc (Evrei 12:29).
Dumnezeu S-a înfatisat de multe ori ca un foc: lui Avraam, lui Moise în tufisul care ardea, poporului Israel într-un stâlp de foc noaptea si un nor stralucitor ziua, când acoperea cortul cu slava Lui (Exod. 40:28, 32), si când a plouat cu foc pe vârful muntelui Sinai. Dumnezeu S-a descoperit ca foc pe muntele Schimbarii la Fata si când a spus ca vine sa aduca un foc pe pamânt (Luca 12:49), adica sa aduca dragostea, pentru ca, asa cum spune Sfântul Ioan Scararul, “Dragostea este sursa focului” (Pasul 30, 18).
Scriitorul grec Fotis Kontoglu spune undeva, “Credinta este foc, si da caldura inimii. Duhul Sfânt a venit peste capetele apostolilor în forma unor limbi de foc. Cei doi ucenici au spus, când Domnul li S-a aratat, <Nu ne ardeau inimile când ne vorbea?> Hristos compara credinta cu o lumânare care arde. Sfântul Ioan Înainte Mergatorul spunea în predicile lui ca Hristos va boteza pe oameni cu Duhul Sfânt si foc. Într-adevar, Domnul a spus, <Am venit sa aduc foc pe pamânt.> Trasatura cea mai caracteristica a credintei este caldura; de aceea se vorbeste despre <credinta calda> sau <caldura ce provoaca credinta>. În acelasi fel, semnul necredintei este raceala.
“Vrei sa stii cum poti cunoaste daca un om are credinta sau necredinta? Daca simti caldura venind din el - din ochi, din cuvinte, din gesturi – atunci stii ca are credinta. Daca simti raceala venind din întreaga lui faptura, atunci stii ca nu are credinta, orice ar spune. El poate îngenunchia, se poate apleca în semn de umilinta, poate rosti fel si fel de învataturi morale cu o voce umila, dar toate acestea vor trimite spre tine o suflare rece, care te îngheata.”
Sfântul Isac Sirul spune ca “Raiul este dragostea lui Dumnezeu, în care bucuria tuturor fericirilor este cuprinsa”, si ca “pomul vietii este dragostea lui Dumnezeu” (Omilia 72).
“Nu va înselati singuri,” spune Sfântul Simeon Noul Teolog, “Dumnezeu este foc, si atunci când a venit în lume si S-a facut om a trimis un foc pe pamânt, asa cum El Însusi spune; acest foc cauta un material – intentii si predispozitii bune – pe care sa-l aprinda; în cei în care arde, devine o mare flacara, care se urca la Cer … aceasta flacara ne curata mai întâi de întinaciunea patimilor, iar apoi devine în noi hrana, bautura si bucurie, si ne face pe noi însine lumina pentru ca participam în lumina Lui" (Discursul 78).
Dumnezeu este un foc iubitor, un foc iubitor pentru toti, cei buni si cei rai. Dar exista o mare diferenta în care oamenii primesc acest foc al iubirii lui Dumnezeu. Sfântul Vasile spune ca, “sabia de foc a fost pusa la poarta raiului ca sa pazeasca apropierea de pomul vietii; ea era înfricosatoare si arzatoare pentru necredinciosi, dar buna pentru cei credinciosi, carora le aduce lumina zilei.” Acelasi foc al iubirii aduce lumina zilei celor care raspund cu dragoste la dragoste, dar îi arde pe cei care raspund cu ura la dragoste.
Raiul si iadul sunt pe acelasi Râu al lui Dumnezeu, în focul care cuprinde si acopera pe toti cu aceeasi bunavointa, fara deosebire sau discriminare. Aceeasi apa vie este viata vesnica pentru credinciosi si moarte vesnica pentru necredinciosi; pentru primii este apa vietii, pentru ceilalti este instrumentul chinului lor vesnic; raiul pentru unul este iadul pentru celalalt. Sa nu vi se para ciudat. Fiul care-si iubeste tatal se simte bine în bratele lui, dar daca nu-l iubeste, îmbratisarea iubitoare a tatalui este un chin. Pentru acelasi motiv, atunci când iubim pe cei care ne urasc se spune ca turnam carbuni aprinsi în capul lor.
“Spun,” zice Isac Sirul, “ca cei care se chinuie în iad se chinuie fiind batuti cu dragoste… Este absolut fals sa credem ca pacatosii din iad sunt lipsiti de dragostea lui Dumnezeu. Dragostea este rezultatul cunoasterii adevarului, care fara îndoiala este dat tuturor. Dar puterea iubirii actioneaza în doua feluri: chinuie pe pacatosi, si îi fericeste pe cei care au trait în armonie cu ea” (Omilia 84).
Dumnezeu este dragoste. Daca într-adevar credem acest adevar, stim ca Dumnezeu nu uraste niciodata, nu pedepseste, nu se razbuna. Cum spunea Avva Ammonas, “Dragostea nu uraste niciodata pe nimeni, nu bate pe nimeni, nu condamna pe nimeni, nu întristeaza pe nimeni, nu respinge pe nimeni, credincios sau necredincios, pacatos sau curvar, ci dimpotriva pe acestia îi iubeste si mai mult, o doare pentru ei, îi plânge si simte pentru ei chiar mai mult decât pentru cei drepti, imitându-I pe Hristos Care I-a chemat pe pacatosi si a mâncat si a baut cu ei. Din acest motiv, aratând adevarata dragoste, El ne-a învatat, <Fiti buni si milosi ca Tatal vostru din Ceruri>, si dupa cum El da ploaia peste cei buni si peste cei rai si face soarele sa rasara peste cei drepti si peste cei nedrepti, la fel si cel care are dragoste adevarata se roaga pentru toti.”