[Ioana-Andreea]

Mântuirea copiilor

În cadrul juridic al conceptiei protestante despre mântuire, „contractul” care duce la însusirea mântuirii trebuie „semnat” de o persoanã responsabilã din punct de vedere juridic. Aceasta este explicatia refuzului de a boteza copii. Dar ce se întâmplã deci cu acei copii care au murit înainte de vârsta responsabilitãtii? Ei nu au intrat într-un astfel de „contract”. Unii neoprotestanti cred cã acesti copii sunt automat mântuiti. Dar existã si teologi evanghelici care sustin cã acestia sunt pierduti.

Nevoia „convertirii”

Dat fiind cã partea omului în mântuire are aspectul juridic al consensului, al acceptãrii, al asentimentului mintal, acest asentiment trebuie dat în mod clar, altfel omul nu este sigur dacã a fost mântuit. În felul acesta, copiii credinciosilor sunt presati sã aibã o artificialã „întoarcere la Dumnezeu” sau „crizã”, altfel acest acord nu este în mod clar „semnat”.

Momentul mântuirii

Un acord juridic presupune un moment precis în timp în care devine valabil. Una din douã: un individ fie a „semnat”, fie „nu a semnat”. În orice moment din viatã, omul este sau mântuit sau pierdut. Mai mult decât atât, se presupune cã fiecare trebuie sã stie pentru el însusi starea în care se aflã. Problema este cã multi dintre cei care au „semnat” printr-un acord mintal sincer se dovedesc a fi departe de Dumnezeu. Care este explicatia? Sunt acestia cu adevãrat mântuiti? Unii protestanti rãspund în mod rãspicat „Da, pentru cã singura conditie a mântuirii este credinta în jertfa Domnului Iisus”. În felul acesta apare un fel de mântuire care nu atinge natura umanã, o mântuire conditionatã doar de acordul mintal.
Alti neoprotestanti folosesc un mic subterfugiu logic. Ei spun cã cei care se dovedesc nevrednici de Hristos, nici mãcar nu au fost mântuiti. Sunt mântuiti doar aceia care au crezut (singura conditie) si a cãror viatã dovedeste mântuirea. Aceasta duce în cele din urmã la acceptarea implicitã a necesitãtii faptelor bune.

Siguranta mântuirii

Dacã mântuirea este asociatã cu un moment precis în timp, atunci mântuirea este „posedatã” de credincios, care o are sau nu o are. Într-un fel, mântuirea este ca o stampilã pe pasaport. Dacã am stampila, pot intra în cer. Dacã nu o am, accesul este blocat. Hristos este „biletul de intrare în cer”. Dar poate un credincios mântuit pierde aceastã vizã de intrare? Diferiti neoprotestanti au diferite rãspunsuri la aceastã întrebare. Unii afirmã cã mântuirea poate fi câstigatã si pierdutã. Dar aceasta creeazã o situatie paradoxalã, în care ieri am fost mântuit, astãzi nu sunt mântuit iar mâine pot din nou sã fiu mântuit. Altii afirmã cã odatã câstigatã, mântuirea nu se mai poate pierde. Dar înseamnã aceasta cã nu existã apostazie? Experienta umanã confirmã posibilitatea apostaziei. Este absurd sã credem cã cel care se dezice în mod constient de Hristos poate mosteni împãrãtia cerurilor.

Semnificatia faptelor

Cei mai multi neoprotestanti nu neagã importanta faptelor bune, dar ei afirmã cã ele sunt doar o consecintã a primirii mântuirii. Cu alte cuvinte, cel care a crezut si a fost mântuit produce în mod natural fapte bune. Problema este cã existã atât de multi crestini „mântuiti” care fãptuiesc mult mai putin bine decât necrestinii. Unii cred (o învãtãturã sustinutã de credinciosul chinez Watchman Lee) cã omul nu trebuie sã se strãduiascã de loc a face fapte bune, pentru cã Duhul Sfânt le produce automat în el. Mai mult, orice strãduintã în acest sens este chiar dãunãtoare, pentru cã nu dã loc lucrãrii Duhului Sfânt. Multi crestini au fost sedusi de aceastã învãtãturã dar au rãmas complet dezamãgiti, pentru cã nu au descoperit nici o lucrare a Duhului Sfânt în ei separatã de propriile lor eforturi.

Scopul vietii

Odatã mântuiti, cu biletul cãtre cer în mânã, de ce ne mai lasã Dumnezeu sã asteptãm? Lumea acesta va trece oricum, si astfel viata aici nu mai are nici o valoare. Una din putinele explicatii este cã Dumnezeu ne lasã în viatã pentru a-I aduce si pe altii la El. Aceasta explicã de ce în lumea neoprotestantã un mult mai mare accent cade pe evanghelizare decât pe cãutarea sfinteniei si a unirii mistice cu Hristos. În timp ce eroii Ortodoxiei sunt sfintii în care Hristos a luat chip în mod desãvârsit, eroii neoprotestantilor sunt cei care au adus cât mai multe suflete la Hristos. Dar ce putem spune despre milioanele de credinciosi care nu au adus pe nimeni la Domnul? Este viata lor dupã mântuire complet ratatã?