[Ioana-Andreea]

Mântuirea implicã taine care sunt mai presus de o întelegere simplistã. Pentru a o întelege, noi oamenii folosim o serie de metafore, care uneori sunt mai elocvente decât expunerile sistematice. Însusi Hristos a folosit astfel de metafore în pilda fiului risipitor sau în pilda celor zece fecioare. Aceste metafore ne ajutã sã ne formãm anumite modele mintale, fãrã ca nici unul dintre ele sã epuizeze o realitate divinã. Problema este dacã alegem acele metafore care ne apropie de adevãr sau dacã recurgem la scheme reductioniste care ne duc la conceptii gresite
Dupã cum am vãzut, atât catolicii cât si protestantii folosesc metafora Judecãtorului care tine socoteala vinovãtiei si aplicã iertarea în urma consimtãmântului constient al individului, prin „transferul” de neprihãnire din contul lui Hristos în contul lui. Dar Scriptura si Biserica ne prezintã alte metafore, mai profunde si mai apropiate de adevãr.
Conceptia ortodoxã a mântuirii este în mod esential ontologicã (ontos – fiintã, existentã). Conflictul nu este atât între vinovãtie si justificare, cât între moarte si viatã. În conceptia juridicã, Dumnezeu apare ca un Suveran care se supãrã pentru cã niste fiinte create de El I-au cãlcat legea. În conceptia ontologicã, Dumnezeu este sursa vietii si pãrãsirea Lui înseamnã în mod implicit moartea, vãzutã nu ca o pedeapsã, ci ca o lipsã a vietii.
De ce avem nevoie de mântuire?

Mântuirea implicã în ea idea de a fi salvati de la ceva. Care este nenorocirea, nãpasta de care trebuie sã fim salvati? Protestantii si catolicii rãspund: suntem salvati de pedeapsa lui Dumenzeu. Ortodocsii rãspund: suntem salvati de la moarte, de la tirania pasiunilor pãcãtoase, de la pierderea tintei noastre de a ne asemãna cu Dumnezeu.
Baza acestei conceptii ortodoxe apare clar in primele capitole ale Genezei. Într-adevãr, Dumnezeu le spune primilor oameni, „Dacã veti mânca din pomul acesta veti muri!” Conceptia juridicã interpreteazã în mod fortat aceastã declaratie a lui Dumnezeu, ca si cum Dumnezeu ar fi spus, „Dacã veti mânca, vã voi ucide!” Dar Dumnezeul iubitor de oameni nu spune asa ceva. El afirmã doar un lucru evident, anume cã dacã omul întoarce spatele sursei vietii, atunci implicit se îndreaptã cãtre moarte. Moartea este o consecintã naturalã a pãcatului, nu un decret de pedeapsã de la Dumnezeu. Apostolul Pavel ne învatã cã plata pãcatului este moartea. Legãtura dintre pãcat si moarte este directã, nu consecinta unui decret al unui Dumnezeu care Se supãrã si Se simte jignit.
Pãcatul afecteazã natura umanã, o corupe si o murdãreste. Ca urmare omul îsi rateazã scopul pentru care a fost creat, acela de a se uni cu Dumnezeu si de a avea chipul si asemãnarea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scrie, „Toti au pãcãtuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu.” Observati cã el nu scrie, „Toti au pãcãtuit si acum Dumnezeu îi va ucide.” Cuvintele lui Pavel ne aratã care este de fapt problema noastrã: pãcatul ne-a afectat fiinta, natura si ne-a schimbat din purtãtori ai vietii si slavei divine în purtãtori ai mortii.
Prin urmare starea de care trebuie sã fim mântuiti este nu este în primul rând mânia unui Dumnezeu supãrat ci întunecarea si murdãria naturii noastre lipsitã de sursa vietii si pãtrunsã de moarte. Am pierdut prin pãcat asemãnarea cu Dumnezeu si suntem incapabili sã mai avem legãturã cu El, sursa vietii. Problema tine nu de socoteala pãcatelor, ci de starea fiintei noastre. Suntem nu respinsi de Dumnezeu, ci incapabili de a ne mai apropia de El din cauza stãrii noastre corupte. De aceea, în Ortodoxie, mântuirea nu are un aspect juridic, ci unul terapeutic. Suntem cu totii bolnavi de pãcat si de moarte si avem nevoie de vindecare.

Numai prin har

Dar aceastã vindecare de pãcat si de moarte nu poate avea loc prin eforturile omului. Orice efort individual de schimbare a naturii noastre este sortit esecului. Toate faptele noastre bune nu au capacitatea de a ne mântui. Un om poate fi perfect din punct de vedere moral, se poate abtine de la orice pãcat, dar despãrtit de Dumnezeu rãmâne pierdut. Numai initiativa si interventia lui Dumnezeu poate schimba omul si îl poate reaseza pe drumul care duce la unirea cu Dumnezeu. Dar aceasta cere cooperarea omului, nu doar ca o declaratie de credintã, nu doar ca o semnãturã care sã-l treacã de partea cealaltã, ci ca o strãduintã continuã de a fi transformat pin puterea Duhului Sfânt.

Semnificatia lucrãrii lui Hristos

În întelegerea juridicã a mântuirii, singurul fapt cu adevãrat semnificativ a fost jertfa de pe cruce a lui Hristos, care a „satisfãcut mânia lui Dumnezeu”. Întrebat cum a fost mântuit, de obicei un neoprotestant rãspunde, „Prin sângele lui Hristos”. Fãrã a nega în nici un fel importanta crucii si a jertfei lui Hristos, ortodocsii vãd lucrarea de mântuire într-un cadru mult mai vast. Pentru ortodocsi, Întruparea, Crucea, Învierea si Sederea la dreapta Tatãlui, sunt aspecte tot atât de importante în lucrarea de mântuire. Crezul Nicean le mentioneazã pe toate patru.

Întruparea

Pentru neoprotestanti, Întruparea este un mijloc, o verigã necesarã pentru a se ajunge la Cruce. Aceasta ne lasã cu întrebarea, de ce a fost necesar ca Logosul sã devinã om? De ce nu ar fi putut Dumnezeu aduce jertfa mântuitoare în cer, fãrã sã fi devenit om? Rãspunsul ortodox este cã Întruparea nu a fost doar un mijloc (cum a fost de exemplu intrarea în Ierusalim înainte de condamnarea la moarte) ci un aspect esential al mântuirii. Prin Întrupare, Logosul a luat natura noastrã pentru ca mai apoi noi sã putem lua natura Lui. Întrupare reprezintã împlinirea unuia din scopurile creatiei, Dumnezeu iubind lumea, dorind sã se uneascã si sã se identifice cu creatia Lui. Dumnezeu a luat o naturã umanã pentru a putea transforma si îndumnezeii aceastã naturã.
… Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o stirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luând, fãcându-Se asemenea oamenilor, si la înfãtisare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultãtor fãcându-Se pânã la moarte, si încã moarte pe cruce.
Pentru aceea, si Dumnezeu L-a preaînãltat si I-a dãruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul sã se plece, al celor ceresti si al celor pãmântesti si al celor de dedesubt. Si sã mãrturiseascã toatã limba cã Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatãl. (Filipeni 2:6-11)
Dumnezeu S-a „golit” de Sine si a luat o naturã umanã pentru ca prin aceasta sã opereze o schimbare în natura umanã. Omul se poate acum goli de sine (de pãcat, moarte si egoism) si poate lua o naturã dumnezeiascã. Unul din pãrintii Bisericii a spus, „Hristos a luat natura umanã pentru ca noi sã putem lua natura divinã”. Dacã aceastã golire a lui Hristos (termenul grecesc folosit de teologi este acela de kenosis) a continuat în cursul întregii Lui vieti, culminând la cruce, golirea noastrã de natura umanã pãcãtoasã are si ea loc în cursul întregii vieti, printr-un proces continuu de îndumnezeire, de theosis.