[Ioana-Andreea]

În viziunea protestanta, Dumnezeu nu apare ca un monarh jignit, ci ca un iubitor de oameni. Ca în pilda fiului risipitor, Tatãl este Unul care iubeste si iartã, oricând gata sã-Si primeascã fiul înapoi. Este necesar doar ca fiul sã se întoarcã acasã. În aceastã pildã fundamentalã nu se mentioneazã nici idea substitutiei legale, nici idea satisfacerii mâniei divine.
Ne putem întreba ce se întâmplã atunci când un tatã uman descopere pãcat sau stricãciune în fiul sãu. Este oare preocuparea principalã a tatãlui aceea de a-si satisface mânia si a restabili justitia prin pedepsirea fiului? Nu este el mai degrabã interesat sã schimbe natura fiului sãu? Nu vrea el mai degrabã sã-l facã drept asa cum el, tatãl este drept? Dar aceastã scoatere a fiului din starea decãzutã nu se face fãrã sacrificiu. Tatãl fiului risipitor a trebuit sã-l astepte, sã-l curete si sã-l spele de murdãria lumii.
Conceptia juridicã a mântuirii creeazã o altã problemã. Într-adevãr, lucrarea de mântuire a lui Hristos apare ca o rezolvare a unui conflict în interiorul Dumnezeirii, conflictul dintre justitie si dragoste. Pastorul baptist Iosif Ton descrie acest presupus conflict în cartea sa Sã ne cunoastem crezul:
Asadar, problema lui Dumnezeu este aceasta: pe de-o parte, dreptatea Lui Îl obligã sã ne ucidã si, pe de altã parte, Dumnezeu fiind dragoste, dragostea lui Îi spune: „Gãseste o cale prin care sã poti îndreptãti pe oameni, o solutie prin care sã-i poti justifica.”
Acest fel de a vedea lucrurile ne duce usor cãtre o erezie în care am considera Justitia lui Dumnezeu ca o realitate de sine-stãtãtoare, ca o necesitate impusã din afarã sau deasupra lui Dumnezeu. Este ca si cum am recunoaste o realitate supra-Dumnezeiascã, o lege supremã cãreia Însusi Dumnezeu trebuie sã i se supunã. În Biserica Ortodoxã o astfel de idee a unei Justitii universale nu este acceptatã. Dreptatea lui Dumnezeu se referã la bunãtatea lui Dumnezeu, si între dreptatea si dragostea Lui nu existã nici un conflict. Dumnezeu este drept pentru cã din El izvorãsc doar acte de bunãtate si dragoste. Fatã de om Justitia poate exista ca ceva exterior si deasupra naturii umane. Dar atunci când vorbim de dreptatea lui Dumnezeu vorbim de fapt despre actele Lui drepte si bune, care izvorãsc din natura Lui. Dreptatea nu este nici o componentã a Dumnezeirii, nici o necesitate universalã.
Conceptia juridicã duce chiar la o distorsionare a învãtãturii despre Sfânta Treime. Într-adevãr, dupã aceastã conceptie, Tatãl este mâniat pe noi pânã la jertfa Fiului, iar Duhul Sfânt lucreazã în credinciosi numai dupã ce aceastã jertfã este executatã de Hristos si însusitã de individ. Este ca si cum Cele Trei Persoane ar avea scopuri sau directii diferite. Dar în întreaga istorie a mântuirii vedem pe Cele Trei Persoane împreunã active în lucrarea de mântuire.
În timp ce în conceptia juridicã Hristos rezolvã un conflictul dintre justitie si dragoste, în viziunea ortodoxã Hristos rezolvã conflictul dintre moarte si viatã. Pentru ortodocsi Dumnezeu este întotdeauna drept si întotdeauna iubitor de oameni, iar Hristos a venit sã-i scape pe oameni nu de mânia a unui monarh jignit, cãruia necesitatea Justitiei îi cere sã ne pedepseascã, ci de moartea pe care singuri si-au ales-o si din care nu pot iesi singuri. El a creat o nouã realitate cosmicã, aceea a Omului desãvârsit, plãcut Tatãlui si pãtruns de energiile Duhului Sfânt. În mod mistic noi ne unim cu El si suntem transformati devenind si noi, în cuvintele Apostolului Petru, pãrtasi la natura divinã.
Tinta credinciosului nu este dar obtinerea stampilei de intrare în cer prin acceptarea mintalã a jertfei lui Hristos, ci participarea la natura divinã, participare care a fost fãcutã posibilã de cãtre Hristos. Tinta este „eu în Hristos si Hristos în mine”. Asa cum declarã Apostolul Pavel în Galateni 2:20,
M-am rãstignit împreunã cu Hristos; si nu eu mai trãiesc, ci Hristos trãieste în mine. Si viata de acum, în trup, o trãiesc în credinta în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine însusi pentru mine.
Tot asa si Apostolul Petru descrie tinta noastrã nu ca o scãpare de iad, ci ca o pãrtãsie la natura divinã:
Dumnezeiasca Lui putere ne-a dãruit toate cele ce sunt spre viatã si spre bunã cucernicie, fãcându-ne sã cunoastem pe Cel ce ne-a chemat prin slava Sa si prin puterea Sa, prin care El ne-a hãrãzit mari si pretioase fãgãduinte, ca prin ele sã vã faceti pãrtasi dumnezeiestii firi, scãpând de stricãciunea poftei celei din lume. (2 Petru 1:3,4)
Rascumpararea ramane in doctrina celor doua confesiuni crestine fie un act juridic justificativ, fie unul juridic declarativ. Omul este acoperit de gratia divina si ea creata, fie prin substituirea lui Hristos si prin meritele lui prisositoare, fie prin substituirea lui Hristos omului pacatos, care in urma suferirii pedepsei de catre Hristos, este declarat drept in fata lui Dumnezeu, i se acopera pacatele sau nu sunt luate in seama.
In teologia ortodoxa, omul credincios participa efectiv la opera mantuitoare a lui Hristos. Acest adevar isi are originea in insusi faptul rascumpararii, Hristos primind in ipostasul Sau firea umana cu slabiciunile ei inerente, in afara de pacat, si ridicand-o in ipostasul Sau, purificandu-o, inaltandu-o pana la limita dincolo de care daca ar fi trecut, ea ar fi incetat de a fi umana. Firea umana este transformata ontologic, real, fizic, nu formal sau declaratoriu, prin faptul ca harul divin intra in structura intima spirituala a omului nu il acopera pe dinafara, ca un clopot. El este mereu prezent si lucrator in cei care accepta sa conlucreze cu el, contribuind alaturi de eforturile personale ale crestinului la inaintarea lui pe drumul desavarsirii, spre indumnezeire, care se va implini in parusie, cand toate vor fi una in Hristos.