Parintii Bisericii ne vorbesc adeseori, mai pe larg sau mai succint, despre posibilitatea PIERDERII harului si a Duhului Sfant.
Sa ne amintim doar ce s-a intamplat in istoria Bisericii cu acei inalti ierarhi care au sfarsit prin a se "invrednici" de anatema...
Pe de alta parte, Apostolul avertizeaza mereu in Epistole despre necesitatea trezviei, a vegherii neincetate etc.
Ispitele si incercarile sunt cu atat mai mari cu cat omul urca mai mult pe Scara desavarsirii (sa ne reamintim de cuvintele Scararului!).

Si in Vechiul Testament avem exemple de oameni care au cazut inaintea Domnului, desi mai inainte fusesera miluiti cu mult har (David, Solomon, ca sa nu mai amintesc pe regele Saul cu sfarsitul sau tragic, rege care fusese si el un luptator vrednic pentru Israel, o vreme). PACAT si POCAINTA, e tema care reiese cu claritate (impreuna cu alte teme, desigur) din astfel de istorii.

Prototipul e ingerul acela, care a cazut definitiv. Dupa el vin protoparintii nostri, cu o multime de consemnati in Vechiul Testament, iar Iuda e personajul care continua seria, ducind la apogeu aceasta tendinta, in chiar convietuirea lui cu Dumnezeu Intrupat.

Asadar, pe cat de greu este ca omul sa castige pe Duhul Sfant, pe atat de greu este sa Il mentina, mai bine zis sa se mentina pe sine la masura potrivita pentru Partener.

Imi pare acum ca Hristos a ingaduit sa se petreaca ce s-a petrecut cu Iuda, ca noi sa nu uitam vreodata cine suntem, de fapt, si spre ce avem inertie mare...
Se vede ca Domnul cu adevarat ne cunoaste mai bine (cum altfel?, dealtfel...) decat ne cunoastem noi insine, cu suprafata noastra lucitoare de care suntem atat de incantati mai mereu...