[Mihnea Dragomir]

"Cel care cântă, se roagă de două ori" (Qui cantat, bis orat) spunea Sf. Augustin. De la strămoşii noştri spirituali, evreii Vechiului Testament, am moştenit, între atâtea alte moşteniri care împodobesc cultul nostru (lumânările, sfeşnicele, tămâia, etc) şi obiceiul participării la slujirea Domnului prin cântec, chiar dacă, acum, "cântăm Domnului cântare nouă".

Pe de altă parte, cântarea nu este o datorie (aşa cum este prezenţa fizică şi spirituală la Sf Liturghie). Unii dintre noi, precum şi toţi dintre noi în anumite momente ori perioade ale vieţii, se simt mai bine sufleteşte ascultând.

Prin urmare, cei care simţiţi pornirea de a-I cânta Domnului, cântaţi-i: nu vă jenaţi de unii ori de alţii care ar privi cu mirare ori poate cu reproş asemenea lucru: nu vă ruşinaţi să Îl mărturisiţi pe Cristos în cântec. Nici nu vă gândiţi că vocea voastră nu este perfectă şi nu se aude ca la operă: cu ce voce v-a dat Domnul, cu aceea să-I cântaţi.
Iar cei care, mai degrabă, simţiţi pornirea de a vă reculege, de a-l cinsti pe Domnul prin tăcerea voastră ori prin rugăciunea cugetului, aşa să Îl cinstiţi, fără a vă gândi că El iubeşte mai puţin tăcerea voastră decât ar iubi cântarea voastră.

Îi iubiţi pe copiii voştri când cântă sau când nu cântă ? Îi iubiţi când cântă şi vă e drag să-i auziţi pe ei cântând şi vă bucuraţi de bucuria lor de a cânta. Dar îi iubiţi şi atunci când ei vin şi vă sărută în tăcere, încât auziţi parcă murmurul sufletului lor şi îi mângâiaţi pe ei şi atunci. Cu atât mai mult ne iubeşte, ne aude şi ne mângâie Domnul nostru şi într-un caz, şi în celălalt: şi de îi cântăm, şi de nu îi cântăm, după cum ne dictează preaplinul inimii noastre.