domnu Cezar iti daruieste acest mic text insuficient, dovada ca e pacalit de smecheri
L-am scris acum 11 ani, cand banuiam ca ma voi intalni cu Decebal pe vreun forum si ca voi avea nevoie sa ii spun vro doua vorbe, cu sinceritate.




CÂNTEC DE VÂNT

Câmpia se întinde tăcut ca o năframă
De maică istovită, când masa ne-o aşază
Şi, cu mişcări domoale, ea vrajba o destramă
La cină, când invită pe oaspeţii de vază …

E-atât de multă tihnă şi-atâta pace-n rosturi,
În candela tăcută abia mai arde clipa,
Pe chipul de ţăran sfinţit de posturi,
Eternitatea, parcă, şi-a înmuiat aripa.

Ei nu vorbesc, doar mâncă, arar, o-mbucătură,
Pe celelalte trei le trec în gând
Vreunui mort, ce n-a mai pus în gură
Un dumicat, de şapte ani la rând…

Şi-n ăst moment adânc săpat în taină,
Un oaspete de seamă porneşte-a glăsui.
Potop de vorbe tari, ca a lui haină,
De parcă firea însăşi, sub glas, s-ar nărui.

Iar clipa-şi risipeşte odihna cea senină...
Şi domnul cel de vază vorbeşte mai departe!
Şi maica îl ascultă, ea capul şi-l înclină,
Zicîndu-şi că e proastă, că domnul are carte…

Tăcuţi, ţăranii ascultînd cuvântul,
Pe rând apleacă ochii şi capul spre pământ.
Aşa cum numai toamna, când dă cu pumnul vântul,
Porumbul îşi îndoaie galben genunchi sub cânt.

Ascultă oare, proştii, vreun vaiet din pământuri?…
Vreun plîns purtat departe în cele patru vânturi?…
Sau trec, ţăranii, luntrea lor de vis
Pe ape neştiute, pe-un vers de Paraclis…

Plecarea lor, tăcută, a frunţii spre pământ,
E-n faţa vorbelor ce pier în vânt
Un salt înalt de dragoste şi dor
Spre cântecul ce doarme şi creşte sub mohor.

Doar ei l-aud!... şi-n cântecul de mumă
Care-şi dezmiardă puii rupţi din humă
Ei, prea sfioase roade ai bunului pământ
Îşi leagănă rar umbra, cădelniţe-n cuvânt…

Iar eu, acum departe, aud, aşa, cum bate
Pe înserate toaca la noi, la Cruci, în sat,
Chemîndu-şi iar acasă, mereu, umbrele toate
Din cele patru vânturi, pe unde-au perindat...