[quote=Eugen7;460763]Aveti o intelegere eronata a notiunii de timp cat si a celei de mantuire conform teologiei patristice. Cum putem vorbi de concomintenta a acestor trei in care cauzalitatea are un rol important? Daca sunt concomitente care pe care cauzeaza?

/QUOTE]

Ma tem ca va impiedicati de litera, in mod ANALITIC si astfel pierdeti duhul de dincolo de exprimarea formala (textul, litera, metafora, designantul, indicatorul, degetul care arata un "incotro") pusa de Catalin. Cred ca v-ati grabit cu raspunsul si imi ingadui libertatea de a incerca sa exprim un punct de vedere.

Credinta, harul sfintitor (prin participare, prin impartasirea cu Sfintele Taine) si faptele bune (bineplacute Domnului) sunt convive, indicibil de strans impletite, co-substantiale.

cand vorbim despre ele, cand le rostim, de fapt noi le despartim analitic (nu le putem lansa in cuvant pe toate odata), didactic, pe mosorul mintii noastre asa incat sa reiasa o oarecare inteligibilitate. Dar aceasta devine imediat o capcana, de zabovim prea mult in ea.
Totusi putem formula, in mod de asemenea inteligibil, afirmatii precum acestea (de nu cumva ma insel, sa fiu iertat):

1. Credinta este un drum nesfarsit, un proces care inainteaza in si prin devenirea persoanei intru Fiinta, declansat de harul lui Dumnezeu, pus si miscat asadar in om prin DAR, si tot prin har credinta se mentine, se dezvolta, experiaza forme si continuturi noi, cata vreme este vie, in omul viu concret in carne si oase. Credinta nu e (doar) un concept ci o lume efectiva incorporata in om, in omul credincios in Dumnezeu. Ea este fapt viu, alcatuit din har si stihii omenesti: simtire, gandire, vointa, toate cele sufletesti. Fapta insasi este credinta, fie si doar ca act observabil, comportamental, precum gestul inchinarii sau al sarutarii sfintelor icoane, ori precum vorba blanda adresata semenului, precum si gestul de a milui cu bani pe aproapele. Credinta, har, fapte - toate sunt impreuna, convive.

2. Este o trasatura a mintii noastre analitice, aceasta de a insira margele pe un fir. Asa sunt intrebarile de tipul "oul sau gaina". Sa fie asadar mai intai Taina Botezului, apoi harul, apoi faptele bune. Desigur! Pe firul strict al evenimentelor, mai intai e Botezul. Dar unii, precum parintele Steinhardt, de pilda, parea ca mai intai a crezut si a faptuit crestineste, abia apoi a fost Botezul, ca o incununare si o inaltare la un alt nivel. Sa nu fi umblat insa, harul, prin sufletul convertitului, asa incat acesta sa creada in Hristos, sa se nevoiasca la fapte bineplacute Domnului iar apoi sa nazuiasca intru Botez si mantuire?

3. Credinta, fapta si harul se presupun reciproc: unde e har e si credinta, sunt si fapte bune, unde nu, nu; daca e fapta buna, ea vine din credinta si har, din har si credinta. Si totusi... poate fi harul iar omul sa se lepede de credinta, sa faptuiasca bicisnicii (greu e sa cada omul din asezare inalta cu har peste har, cata vreme si cuviosii sunt greu ispititi, a fost si David si a cazut, a fost si Solomon etc.) iar harul sa se piarda, sa se indeparteze de om. Urmeaza deznadejdea, cainta... Plansurile, de duminica pana sambata, precum ne cheama Sfantul Efrem Sirul, de pilda... Si aceasta e adevarat, o stim. Pacatul nici nu ar fi pacat de nu ar fi har pe care pacatosul sa nu-l respinga, sa-l lezeze, sa il murdareasca. Haina noastra cea curata si luminoasa in care am fost imbracati prin Sfantul Botez este patata, acoperita cu noroiul pacatelor, dupa cum tot prin har, prin lacrimi si suspine la rugaciune, prin Taina Sfintei Spovedanii noi ne silim la curatie, albul sfinteniei dintai se intrevede iar in noi. "Mai vartos ma spala de faradelegea mea si de pacatul meu ma curateste...", cerem, impreuna cu Psalmistul. Iar de facem aceasta, este deja o fapta buna (de umilinta, de smerita cugetare) iar aceasta fapta prin har este buna, prin harul care ne-a trezit liberul arbitru, constiinta din somnul ei greu.

4. Poate cineva sa spuna in ce moment, in ce fulg de timp, se termina una si incepe cealalta? Nu, intrucat a pune problema in termenii succesiunii obiectiviste a scurgerii timpului se dovedeste a fi un demers catastrofal, luciferic, care mai degraba dezbina taina vietuirii in duh crestin, decat o zideste.

Desertaciune...
Suntem liberi sa vorbim si suntem liberi a tacea. Si vorbind si tacind putem faptui bineplacut Domnului ori dimpotriva, putem sa pacatuim. Dumnezeu sa ne lumineze alegerea, mereu! Intrucat, cata vreme suntem in trup aici pe pamant, nu e clipa, in somn de-am fi, ca inima noastra sa nu pacatuiasca ori, prin harul lui Dumnezeu Proniatorul, sa nu se tina la umilinta si chiar la smerenie...

Domnul fie laudat! Slava lui Dumnezeu pentru toate! AMIN+