[ory]

"...inconjurat si animat de dragostea parintilor mei!"....poate ca unii nu au nici aceste memorii.
Este adevarat, suntem inconjurati de dragoste, de minuni, de oameni a caror suflete iti inspira sensul vietii. Este adevarat, sunt mama si port in inima o dragoste de neasemuit pentru copilul meu, ma hraneste aceasta dragoste si-mi da viata.
...dar ceea ce ma intriga, mai ales in aceasta lume a credintei, a vietii "alaturi de Dumnezeu", sunt tocmai cuvintele, risipa de cuvinte pompoase, frumoase, iubitoare, iertatoare, nevoitoare...cand in realitate, nu este decat un abuz de cuvinte, sau poate ca este doar un tratament psihic in care invoci starea de bine prin autosugestie, in acelasi timp in care viata ramane un joc intre bine si rau, intre principii si fapte. Nu stiu, dar stiu ca, mai ales in biserica, mi se face lehamite de atata propovaduire falsa. Orice ati spune, prefer viata decat vorba...iar viata o stim cu totii cum se infatiseaza in realitate. Nici macar nu pretind altceva bisericii, doar sa mi sa permita sa raman rationala, realista si cinstita cu mine insami si cu cei din jur...chiar si cu Dumnezeu, asa, in neputinta mea.
Nu am sa-mi impun o credinta pe care este imposibil sa o manifest, nici macar nu am sa pretind ca nadajduiesc spre ea, nu am sa ma mint cu lucruri desavarsite inexistente, si nici nu am sa-i mint pe ceilalti ca ele se pot intrupa. O credinta imaginara aproape incompatibila cu structura noastra omeneasca, ajungand pana la a contesta fiinta complexa pe care a pus o Insusi Dumnezeu in om.