Cand Dumnezeu prin harul Sau zideste duhul drept, inima infranta si smerita inlauntrul omului, atunci constiinta omului aceluia cata spre sine intr-un chip innoit, adeseori cu uimita si negraita groaza si cu multa, nespusa mirare insotita de o anumita mangaiere...
Si, cu mult plans, vazindu-se omul pe sine insusi in adierea vazatoare a Luminii, cel zidit cere atunci Ziditorului mila. Sub variate forme sau continuturi (dintre care pe unele le cunoastem cu totii, fie si la nivelul unei receptari minimale, livresti, deoarece au fost fixate in scris, in Scriptura, in literatura Patristica, in cartile duhovnicesti).

Omul acesta, om innoit intru cele dinlauntru ale sale, avind acum constiinta pacatelor si a nevredniciei propriei persoane, mai acut sau mai palid, dupa har si dupa insusirile sale personale, omul acesta cade la umilinta si se tine la pocainta, la innoirea treptata a mintii si a intregii lui vieti, uneori in moduri cutremuratoare pentru noi crestinii.
David, Maria Egipteanca si multe alte persoane pomenite in Biserica, dreptii si sfintii randuiti in V.T., in Evanghelii, in intreaga Traditie a Bisericii - sunt pilde vii pentru ca noi sa intrezarim, fie si ca zare a unei probleme in plan teoretic, ce se intampla atunci cand harul lui Dumnezeu se asaza si rodeste in om...

Si, chiar asa: ce se petrece oare?
Un om aflat sub puterea mangaietoare si ziditoare a harului are de acum o singura nazuinta: sa vietuiasca in lumina dumnezeirii, sa se bucure de fiecare clipa a vietii in Hristos, sa fie pe placul Domnului, asa cum o sluga cinstita iubeste cel mai mult sa fericeasca pe stapanul sau pe care il pretuieste si il iubeste , sau precum un copil nazuieste sa il fericeasca pe parintele sau iubit sau precum mirele cauta sa isi bucure mireasa... Cu tot sufletul!... Dincolo de orice fatarnicie si viclenie. Si-ar da bucuros viata, daca ar trebui, pentru celalalt, pentru persoana iubita. (In fapt chiar si-o daruieste, zi de zi, permanent, punindu-si toate puterile in slujba fericirii celuilalt, a persoanei iubite jertfelnic. Uneori mai inflacarat, alteori mai discret, bucuria lui este doar atunci cand afla bucuria celuilalt. Si invers, suferinta celuilalt este esecul si suferinta lui, a acestuia care iubeste.)
Dragostea aprinsa in unul pentru altul, face ca viata lor sa se contopeasca (precum doua flacari care se imbie laolalta cu lumina si caldura lor) cu bucurie si dorire neincetata, asa incat lucrarea unuia fara bucuria celuilalt nu numai ca nu este ravnita de vreunul dintre ei, dar este privita ca o eventualitate sfasietoare, amara.

Cine a iubit aici, pe pamant, poate intui, intr-o anumita masura, cum este dragostea aceasta duhovniceasca, dragostea omului pentru Dumnezeu si Dragostea Domnului pentru noi. Desi aceasta din urma, o credem, este cu mult mai aleasa decat am putea noi sa formulam vreodata-n cuvinte...