Unii insa, necunoscind puterea dumnezeiasca si taina acestui miracol al pocaintei, si vazind ei doar roadele impreuna-lucrarii dintre omul iubitor de Dumnezeu si Stapanul sau, s-au grabit a ravni si ei (ca unii care se credeau indreptatiti, prin muscatura mortala a veninului slavei desarte, a trufiei si arogantei) s-au grabit asadar a ravni roadele harului, roadele Duhului. Aceasta insa au voit-o nainte de-a face vreun pas pe Drumul Intoarcerii-Acasa... Asa se face ca unii au ravnit Lumina Taborului, dumnezeiasca lumina pogorata peste sfintii aflati la rugaciune si au gasit ca Parinti precum Isaac Sirul, Simeon Noul Teolog ori, bunaoara, Grigorie Palama sunt tocmai "gasca grasa" pentru poftele lor de marire desarta. Si astfel s-au facut fara de voie furi de cele sfinte, fie si numai in scris, fie si doar in intentie... Crezind ca lumina aceea e si pentru ei, ba mai mult, ca-i a lor... Uitind cu totul, lucru de mirare si de trista cugetare, cele trei ispitiri ale diavolului, din pustie, catre Domnul...
Multi au vrut, aflam chiar din Biblie, sa prooroceasca, sa tamaduiasca, sa scoata demoni, sa invie mortii. Au vrut sa faptuiasca ei insisi aceste Minuni. Crezind ca prin aceasta ar fi obtinut deplinatatea puterii lor personale, maxima lor splendoare, apropierea sau chiar (si cine poate sti daca nu cumva tocmai aceasta ravneau sarmanii) masura insasi a lui Dumnezeu... Imi vine acum in minte Simon Magul, nelegiuitul care voia sa cumpere cu bani harul lui Dumnezeu...
Cu toate acestea, aratindu-Se limpede inaintea lor, Domnul i-a avertizat ca vor primi cuvant greu, cuvant grozav, precum "Niciodata nu v-am cunoscut pe voi, departati-va de la Mine cei ce lucrati faradelegea..." (Matei 7, 23).

Unde sa fie talcul? Ca doar cu totii, noi oamenii, nazuim sa fim in gratia Domnului, sa avem parte de harul lui Dumnezeu... Nu-i asa?...:)
Talcul ne este aratat in intreaga Scriptura, in tot locul, in toate cartile duhovnicesti, in toata Traditia Bisericii Dreptmaritoare, in toata viata cuviosilor si sfintilor. Si poarta nume ca acestea: umilinta, smerenie, iubire jertfelnica, rob, nevointa, cainta si pocainta. Si asa mai departe...

Harul nu este un lucru obiectual si ca atare nu poate fi abordat obiectualist, precum nici sufletul omului nu este un obiect, un "ceva".
Mai degraba toate aceste realitati sunt denumite prin termeni precum "cineva", asadar o persoana, o lume de insusiri vii, energie si duh intelegator.
Gandirea rationalista, obiectualista, buna in fizica clasica sau chimie, nu face doi bani in domeniul realitatilor personale. Dimpotriva, straina de domeniul acesta al vietii, ea mai degraba incurca, aiureaza, intuneca...
A pune problema in termeni de "harul e aici, harul e si acolo, harul nu e doar aici, harul nu e doar al vostru, harul este al nostru", constituie din start o eroare mecanicista, care duce in ratacire mintea celui ce nazuieste sa intrezareasca vreun sens, vreun simbure comprehensibil pe tema harului, a indumnezeirii omului. Gindind obiectualist gasim, poate, ceva - dar niciodata pe Cineva.

Cautarea personala a harului lui Dumnezeu, cufundarea in umilinta si iubire jertfelnica, incep si se intemeiaza mereu pe Sfintele Taine. Ele au fost randuite in Sfanta Biserica de Insusi Hristos, prin Duhul Sfant, asadar nu vin de la oameni ci vin in dar de la Dumnezeu.
Marii nevoitori ai pustiei au fost mari fiind purtati de Duhul acolo unde a voit. Nu au fost mari ei, mai intai si, abia apoi, fiind mari, au meritat harul vietuind in pustie. NU! De mii de ori NU! Ci, mici fiind, tinindu-se la lepadare de sine, de toate ale lor, gatindu-se pe ei insisi robi ai lui Dumnezeu, acesti pacatosi care isi iubeau Stapanul: au cautat o contopire tot mai mare cu Duhul Stapanului, iar pentru aceasta ei s-au lepadat de lume iar Duhul le-a raspuns, dupa obicei, facind iubire de oameni si i-a purtat acolo unde a voit, fie si in pustie. Daruindu-le, treapta dupa treapta, varsta dupa varsta: rugaciunea duhovniceasca, asadar intimitatea cu Dumnezeu.

Piscuri ametitoare de smerenie si de nespusa nevointa intru pocainta, aceste vase alese ale Duhului nu au ravnit sa gaseasca o sursa sau alta a harului, macar ca ei credeau ca Izvorul e Unul Singur. Ei auzisera ca harul este in Biserica si au pornit sa il caute acolo. Si gasindu-l gata pregatit, ca dar oferit de inima Stapanului catre toti robii Lui, acesti oameni evlaviosi s-au invrednicit in asa masura de har, prin marea lor iubire curata, incat Domnul i-a purtat, pe unii pentru totdeauna in pustie, pe altii i-a pastrat in lume, pe altii i-a randuit sa faca naveta, periodic (precum au fost la noi sihastrii, care erau partasi la viata concreta a satelor si oraselor, coborindu-se din munti la Sfanta Liturghie, la Spovedanie, la praznice si sarbatori), intre Cer si pamant, intre Dumnezeu si noi.

Harul este unul singur: Dragostea Lucratoare a Bunului si iubitorului de oameni, Dumnezeu. Pe omul care ravneste din toata inima sa traiasca in Hristos, va avea Duhul Sfant grija sa il miluiasca cu har sfintitor pretutindeni, oriunde s-ar afla omul. Asa cred.

Slava lui Dumnezeu pentru toate!