În prealabil postat de ioan cezar
Rog sa fiu ingaduit cu un cuvant despre ingrijorare si frica.
Ma gandeam chiar acum, ce coincidenta, fix inainte sa intru aici pe topic, ma gandeam la o intamplare recenta din biserica, legat de ingrijorare si frica. Iar ochii mi-au cazut, iata, tocmai pe semnalul de alarma tras de Stefan Florin. Coincidenta vadita...
La o adunare in incinta bisericii, in afara programului liturgic, m-am nimerit sa sed alaturi de o doamna care, atunci cand i-a venit randul sa isi spuna parerea in legatura cu tema dezbatuta acolo (pe probleme de sanatate) a tinut sa precizeze, spre uimirea mea si aprobarea tacita a interlocutorilor ca: Spovedania e apa de ploaie, Biserica ne invata prostii, ca lumea de azi are probleme mult mai arzatoare care se rezolva cu minti instruite iar nu cu superstitii etc. Am crezut la inceput ca visez, ca traiesc un cosmar, mai ales ca intrunirea se tinea chiar in incinta bisericii, iar in jurul nostru se aflau toti sfintii si sfintele, icoanele Dumnezeirii toate, cate sunt intr-o biserica ortodoxa.
A trebuit sa iau rapid o decizie. Dupa un sir de ipostaze posibile am luat hotararea sa tac si sa nu intervin. (Am dezbatut mai apoi problema, cu un folos mai mic sau mai mare, Domnul stie...)
Ceea ce mi-a atras insa atentia a fost gama trairilor mele de atunci: furie, manie, indignare, ingrijorare, uluire etc. Cam pe gama asta am ratacit minute in sir, iar la intrunire nu am mai putut sa rostesc nici un cuvant. Eram facut KO.
Ce am descoperit cercetindu-ma mai apoi? Ce am invatat de aici si ce legatura au toate acestea cu afirmatia lui Florin si cu tema topicului. Iata ce anume:
1) Am descoperit ca sub reactia mea constientizata pe loc, atunci cand am auzit cuvintele acelei femei, eu traiam o imensa frica si o mare ingrijorare. Dar la suprafata constiintei mele se agitau doar furia, uluirea si celelalte.
2) Am inteles ca frica mea era ca voi pierde ceva, impreuna eventual cu altii. Pesemne gandeam chiar asa: "daca s-a ajuns pana aici, incat sa vorbim asa in biserica, atunci e clar ca suntem pierduti, credinta noastra a fost distrusa, e ceasul de pe urma al Ortodoxiei".
3) Am inteles ca ma temeam de acea pierdere intrucat credeam ca e un fel de lucru care imi apartine, ca si cum eu l-as fi creat. O idee elaborata de mine, o credinta nascuta din mintea mea, imagini ale mele, visuri ale mele, scopuri ale mele create de mine din puterile si vointa mea.
4) Ma simteam deposedat de ceva drag faptuit de mine, de lumea faurita de persoana mea.
5) Nu intelegeam atunci ca, daca e vorba de credinta traita de mine si de Biserica lui Hristos, eu nu eram in postura creatorului acestor realitati ci in masura beneficiarului, al cerui care de fapt nu are si nu este mai nimic, totul fiind un dar din partea Cuiva mult mai capabil sa administreze propria avutie decat suntem noi, oamenii.
6) Am priceput ca de fapt nu eram deloc sigur pe credinta mea intrucat eu aveam impresia, fie si ascunsa de gandurile de zi cu zi, ca aceasta e gaselnita mea de baiat destept, bun si frumos. Iar cuvintele acelei femei au spulberat intr-o clipa constructia artificiala a mintii mele "smerite". O credinta de paie (ce altceva sunt constructiile omului), precum casa purcelusilor din desene animate.
7) Mi-am dat seama ca de cate ori ma framanta ceva legat de soarta Bisericii, de conduita preotilor si ierarhilor nostri, vad lucrurile lumeste. Iar teama ca s-ar putea darama constructia omeneasca e puternica si fireasca, cata vreme sunt constructii lumesti.
Dar nu aceasta e stanca Bisericii noastre!
Teama aceasta nu e semnul unui suflet care se odihneste in Domnul, a unui suflet continut de Continatorul din Ceruri! Teama aceasta e a unui om religios, care si-a confectionat o lume de conceptii cu masca crestina, bune doar de acoperit goliciunea sau golul din adincul inimii.
Intre timp am cugetat la multe forme prin care ne ascundem fricile si ingrijorarile reale (provenite din religiozitatea noastra, iar nu din forta credintei, nu din har): orice gand rautacios, orice forma de agresivitate, orice critica a celor care fac acte compromitatoare privind imaginea Bisericii, orice actiune de atac cu scopul de a pune la punct, de a elimina un "corp strain" din Biserica prin opozitie si infruntare, orice sfidare, orice ironie, orice defaimare, orice regret pentru soarta bietului stramb-credincios etc.: toate acestea sunt aparente, perdele magulitoare pentru naivitatea ochiului meu superficial care se crede crestin si se lafaie cu inconstienta totala intr-un castel de iluzii. Dar credinta mea o descopar ca fiind slaba, cata vreme, in realitate, adevarata putere a credintei ortodoxe izvoraste lin din pieptul dezgolit al Barbatului Rastignit pentru noi.
Din forta credintei nu se nasc nici nelinisti, nici balbe, nici furii, nici regrete.
Ci o acceptare calma, plina de nadejde, discreta, intima cu Gandul, cu Voia, cu Pronia lui Dumnezeu.
Ca urmare, mai mult ma mira acum ca sunt si eu ingrijorat, ca si voi, de anumite intamplari din istoria noastra agitata, decat ca in Biserica se intampla ce se intampla.
Lipsa linistii noastre sufletesti, a pacii launtrice, a impacarii cu constiinta noastra tainica, este un lucru cu mult mai ingrozitor decat miscarile diplomatice mai mult sau mai putin izbutite ale ierarhilor nostri.
Eu asa socot de-o vreme, sa ma iertati.
Si asist deocamdata neputincios la propriile mele zbateri si iritari chiar pe acest forum.
P.S. Florin, daca ierarhii nostri sunt corupti, atunci sa ne reamintim, frate, ca Arhiereul Cel Ceresc este incoruptibil, in vecii vecilor! Slava lui Dumnezeu pentru toate!
|