Si eu am fost un copil asa cum povestesti tu heaven, mama mea nu vedea in mine ceea ce vedeam eu pt ea eu eram ”mandria ei”, daca cadeam nu spunea ridica-te ca te lovesti spunea ridica-te ca te vad vecinii ca ai cazut (ii era frica ca se face de ras cu mine), eu am suferit f mult, tot ce conta pt ea era imaginea ei, sa nu intelegeti ca nu ma iubea, ba daaaa ma iubea f mult dar nu o arata asa cum doream eu si tot timpul eram comparata cu verisoara mea (nu am avut frati sau surori) asta este cea mai mare greseala sa compari, suntem unici in felul nostru unul are o putere mai multa iar altul e mai slabit, fiecare cu calitatile si defectele lui, eu am avut f multe probleme si inca am nu am incredere in mine si m-a fos f greu chiar si acum cand am 30 si ceva de ani imi spune ca nu sunt in stare sa fac anumite lucruri...off aceiasi neincredere. Eu nu spun asta de mama mea ca sa o judec si ca sa invatam cu totii din greselile ei, ea poate nu si-a dat seama ca greseste, eu la scoala nu ridicam mana sa raspund pt ca nu eram sigura pe mine si ii spuneam colegei mele si ea raspundea si lua note mari pe ce stiam eu....in fine asta a fost acum fff multi ani...nu mai conteaza, f important este sa iti incurajezi copii eu asta incerc sa fac cu ai mei si chiar daca uneori tind ca fac comparatii ma opresc si incerc sa vad ce are fiecare bun.