Problema aceasta a postului tinut inevitabil in lipsa hranei, m-a preocupat in ultima vreme, prin forta imprejurarilor vietii mele. Si am ajuns la urmatoarea concluzie: saracia si lipsurile, uneori grave, nu sunt totuna cu postul. A nu avea ce sa maninci sau a da hrana ta unuia mai sarman ca tine, este desigur saracie, respectiv milostenie (pentru al doilea caz), dar nu cred ca este post.
"Noi postim cu painea-n traista" zice o vorba extraordinara din batrani, dezvaluita de Glykys, mai demult.
Ce inseamna aceasta? Ca postul este o renuntare de buna voie, o lepadare de ceea ce detii (pofta si hrana corespunzatoare), o abtinere, o saracire de voie a bucatelor si a dispozitiei spre consum. A avea ce sa maninci dar a te retine de la fapta (si gandul) consumului, aceasta este intr-adevar o conduita specifica postului; altminteri e doar lipsa si saracie. Neputinta, spre deosebire de postul propriu-zis care este expresia puterii credintei, a dragostei pentru Hristos si Biserica. Asa cred.
Nu e nimic intru virtute cand suportam de nevoie lipsurile, cat mai degraba consecinta unor situatii nefericite, pe care de obicei nu le dorim, nu le voim, nu le cautam intentionat ci pica peste noi din varii motive. Mi-a cazut necazu-n cap si eu imi inchipui ca sunt postitor? Him... E o interpretare nevrednica a situatiei. Mai bine mi-as pune cenusa-n cap si m-as stradui sa iau aminte la mesajul pedagogic continut inlauntrul necazului...
Asceza crestina, din cate am priceput, nu este consecinta sau forma de exprimare a saraciei materiale si spirituale, ci consta in renuntarea voita, intentionata a satisfacerii tendintei spre satietate, in ciuda faptului ca detii posibilitatea de a-ti satisface nevoile. Poti, ai, detii dar te infrinezi, te silesti sa te abtii. Lupti pentru simplificare si simplitate si te concentrezi mai intens si mai statornic asupra faptelor bune, ziditoare duhovniceste (pocainta, rugaciune, miluinta etc.). Cauti mai intens, cu tot sufletul, hrana duhovniceasca. Esti flamind si insetat duhovniceste, iar nu trupeste, si iata ca vremea postului vine ca o mangaiere pentru omul launtric, ca o sarbatoare, un praznic, o petrecere cu mari bunatati (cele duhovnicesti).
Ceea ce refuz trupului (atentie, energie, timp, ganduri etc.) port dincolo, in teritoriul duhului. Este o transfigurare, o metanoia evidenta, fara de care postul nu e post ci nerozie sau sport culinar absurd. Sau necaz de-a binelea.
Astfel, daca in general sa zicem ca am o privire oarecare, mai mult sau mai putin vie si inflacarata, in timpul postului se cuvine si ma astept cu nadejde in Duhul la aceasta, ca privirea mea sa exprime o bucurie noua, o lumina aparte, un spor de nadejde si inflacarare, de dragoste si bunavointa. Musai sa am (ca semn vazut al darului lui Dumnezeu) spor de pace si bunatate pe chip, lumina si veselie blanda in gesturi, in glas, in intreaga fiinta. Altminteri am ratat postul.
Uneori insa postim cu fete triste si epuizari diverse, vai, chiar mohorate... Semn ca nu ne-am mutat mai nimic din cele ale omului lumesc, ci doar le-am pus piciorul pe gat, le-am scufundat, le-am presat, chinuindu-ne si sufocindu-ne firea... Dar aceasta nu e post, ci exercitiu de postire nereusit, in cel mai bun caz. (Nu ne-a fost carat pamantul in cer, probabil pentru ca Domnul ne-a gasit prea preocupati sa il tasam cu picioarele si nu a voit sa ne deranjeze din pasiunea noastra patimasa...)


As fi bucuros sa stiu ca avem cu totii o viata imbelsugata, cel putin pe masura nevoilor reale, iar cand vine postul sa postim cat mai serios, sufleteste si trupeste, cu toata dragostea de Dumnezeu si de oameni. Adica, pe scurt, prin mila lui Dumnezeu, prin Duhul, sa se plineasca in noi, prin cele ale postului, toate roadele Duhului!

Domnul sa ne miluiasca! Pace, bucurie intru Hristos Domnul! AMIN+