[cristiboss56]

Prin însuşi exerciţiul preoţiei sale, dacă nu mai întâi de toate la şcoala propriilor căderi şi neputinţe, preotul este un om avertizat prin experienţa concretă asupra amplorii căutărilor şi zbaterilor şi tatonărilor fiecărui suflet în parte, pe care le îmbrăţişează cu înţelegere. „Departe de noi gândul de a socoti ilegitime ezitările şi întrebările sufletului”, mărturiseşte în acest sens arhimandritul Sofronie. Fiecare om este o căutare. Dar, deopotrivă, fiecare om este o mântuire, constată părintele Rafail Noica, ucenicul arhimandritului Sofronie. Cu alte cuvinte, cu fiecare om în parte se poate naşte în lume soluţia unei căi unice de a-L câştiga pe Dumnezeu. Fiecare venit în lume este în potenţialitate un sfânt, fiind limpede că Dumnezeu nu cheamă pe nimeni să rateze veşnicia. Iar sfântul desăvârşeşte unicitatea persoanei, pentru că prin sfinţenie eu-l personal îşi sublimează şi împlineşte trăsăturile.
Taina aceasta a unicităţii fiecăruia dintre noi poate nu o pătrundem, sau nici măcar nu o conştientizăm cum că ar exista, preocupaţi fiind cu problemele curente şi presante ale vieţii. Oare însă e puţin lucru că acest „eu” care sunt nu se va repeta niciodată în istorie? Sau că aşa cum un părinte are mai mulţi copii şi nici unul nu este în plus, ci fiecare e inestimabil în parte şi îşi ocupă locul său unic, Dumnezeu Însuşi ne are pe toţi, o familie de copii în care fiecare este de neînlocuit? Şi ce doreşte Dumnezeu de la noi? Exact ce doreşte un părinte de la copiii săi: să crească mari şi să se împlinească. Să ajungă la vârsta şi la statura asemănării cu Părintele lor. De aceea nu-I putem da lui Dumnezeu doar o atenţie de tip intelectual sau o preocupare cu El din vârful buzelor. Pentru că unui Părinte nu-i putem răspunde în acest chip ieftin la investiţia de viaţă pe care o face în noi din momentul apariţiei noastre în lume. Pentru aceasta arhimandritul Sofronie situează răspunsul nostru faţă de Dumnezeu în plan fiinţial şi nu intelectual. Şi constată diferenţe, în sensul că „[...] atunci când unul așteaptă un răspuns în plan raţional şi e satisfăcut de el, altul, din contră, îl caută în ordinea fiinţei adevărate”. Or, aceasta din urmă este cea în care ne împărtăşim din viul propriu lui Dumnezeu. Este atunci când căutăm să fiinţăm prin împărtăşire din viaţa „Celui ce este”, Fiinţarea prin excelenţă.
Intelectualistul ratează întâlnirea cu Dumnezeu pentru că cere minţii ceea ce nu poate încape fără schimonosire şi pervertire. Mintea lui nu îngăduie să vadă că Dumnezeu nu poate fi forţat să intre în tiparul strâmt al judecăţilor sale, fie acestea cele mai înalte cu putinţă din punct de vedere omenesc. O astfel de minte este idolatră, pentru că Dumnezeu caricaturizat astfel este departe de Cine este El în realitate. Munca aceasta intelectuală este remarcabilă, este uriaşă, dar stearpă teologic.

„Pentru a răspunde exigenţelor minţii sale, raţionalistul înalţă sisteme teologico-filosofice extrem de complexe. Depune o muncă considerabilă, dacă nu pentru a demonstra, cel puţin pentru a expune şi dezvolta dialectic propria viziune asupra naturii lucrurilor. Nu arareori îşi consacră întreaga sa viaţă, toate puterile sale, darurile remarcabile, acestui scop. Dar, lucru ciudat, nu-şi dă seama că unor asemenea cercetări le lipseşte o temelie de nezdruncinat.”

Teologie înseamnă să te lepezi intelectual de cine crezi tu că este Dumnezeu ca produs exclusiv al minţii tale pentru a-L lăsa pe El Însuşi să se descopere inimii tale. Orice alt gest al demersului intelectual care vrea roadă teologică decât acela de a se lepăda de sine, de a-şi lua crucea sa (răstignirea minţii, iată începutul gândului duhovnicesc şi teo-logic) şi de a-I urma lui Dumnezeu este prea mic şi meschin faţă de Cine este Dumnezeu în realitate.


Asadar sa luam aminte !