După fiecare nuntă basmele tac. Au făcut o nuntă mare si au tăcut… Ce au făcut zmeii până la nuntă e nimic fată de ce-ti face bărbatul sau nevasta după nuntă. Aici este marea incercare, aici să vedem cine trece prin probleme acelea astfel ca la adânci bătrânete să se tină de mână si să moară unul după celălalt pentru că nu stiu să trăiască unul fără celălalt.
Acest lucru se face cu jertfă. După ce trece iubirea asta de deasupra care e «pentru că…» (
„Te iubesc pentru că ai ochii albastri, te iubesc pentru că esti frumoasă…”), vine deceptia:
„I-a uite, nu-s ochii albastri, isi punea picături nu stiu de care, că are lentile de contact. Vai de mine că nu e asa de blândă, să vezi cum face când e furioasă.” Cineva imi spunea
: “E ingrozitor, nu incap in pat, eu aveam un pat dublu singură si acum am un pat mic si cu ăsta lângă mine… si sforăie, se intoarce cu spatele la mine. Când ne iubeam si mă privea in ochii era altfel”. Asa e! Pe vremea aceea era altfel, acum e altfel: sforăie si ii dai un ghiont să se trezească - vine ura. Nu mai tace ca să adorm si eu; apoi vine iubirea: săracul că e obosit, să nu cumva să-l trezesc, ce dacă sforăie. Te apuci si sforăi si tu lângă el. Iubirea-i lucru mare, nu se impiedică in lucrurile acestea.
Nu potrivirea trebuie să ne intereseze, desi trebuie să avem interese in comun. Dacă interesul meu e spre literatură, spre artă, spre frumos sigur că, dacă mă voi căsători cu cineva care e foarte interesat de cârnăciori, s-ar putea să avem conflicte mari. Dar si atunci se poate. Mai mănânci si tu un cârnăcior, mai citeste si el o carte si se face. Unde e dragoste totul e posibil. Totul e să cerem dragoste.
Când te pomenesti că ai gresit, faci ca omul acela care s-a dus la Muntele Athos să intrebe cum să se mântuiască si părintele i-a zis:
“Să-l iubesti pe Dumnezeu si pe aproapele”. Zice:
”Păi, nu pot asta, am incercat si nu pot. Pe Dumnezeu nu-L iubesc deloc, mi-e frică de El, dar nu-L iubesc, iar pe aproape nu pot să-l sufăr. Trebuie să fie altă tehnică, ceva mătănii, ceva rugăciuni, ceva trebuie să fie, post.” S-a dus la altul, tot asta i-a spus si după vreo zece si-a dat seama că nu are nici o sansă si zice:
“Ce mă fac? A, stiu ce am fac! Am să mă port de parcă l-as iubi pe Dumnezeu si pe aproapele timp de 15 ani” – e o poveste spusă de părintele Sofronie, dar care e adevărată. După 15 ani i-a dat Dumnezeu harul iubirii. Mai incercati-o si pe asta: ia să mă port eu de parcă l-as iubi pe sotul meu. Sunt unii care spun:
„Dacă as simti credintă către Dumnezeu.” Ce ai face? Fă acum ce ai face dacă ai simti. Ce ar fi? Si atunci se vindecă nesimtirea.
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Maic...20acesteia.htm