Este interesant că există ortodocși care cred în Extrema Contrițiune. Dacă vine un catolic să susțină o teologumenă și întreabă, apoi "voi credeți în așa ceva ?" primește răspunsul "nu, nu credem !" "asta-i teologie făcută cu bisturiul!" "vrăjeală apuseană". Și când colo, sare Iepurilă de unde nu te aștepți. Iată ce văd scris azi pe un alt topic:
Citat:
În prealabil postat de VladCat
Înțeleg că aveți intenții bune dar poate ar trebui să fiți mai atentă când vă exprimați părerea. Numai Dumnezeu știe cu ce păcate a trecut dincolo sau nu. Poate că nu a trecut cu nici un păcat. Poate că Dumnezeu l-a învrednicit cu câteva secunde înainte de accident de o stare duhovnicească de pocăință și a trecut dincolo complet curățat. Nu avem de unde ști cum a fost, dar așa cum „se poate ajunge la măsura dumnezeirii într-o zi” (Macarie cel Mare parcă) tot așa omul se poate pocăi de păcate printr-un singur gând sincer, inefabil și neînchipuit de duhovnicesc. De aceea spunea părintele Stăniloaie că omul se poate mântui și printr-un singur gând de dinaintea morții.
|
Parcă ar fi desprins dintr-un manual catolic. Capitolul "Despre căința extremă".
"Grecum est, non legitur !" spuneau scolasticii apuseni, zăpăciți de traducerile interpolate: dacă ceva este grecesc la origine, precis pute; nu mai e necesar nici să citim să vedem despre ce e vorba. Cât de mult văd aplicat acest principiu, cu semn inversat, în zilele noastre!
Romanum est, non legitur !