[mihaelamir]

Marinela, ma gandesc adesea la tine. Am vrut sa te caut acasa dar, nu am stiut cum sa ma comport si nici daca ai starea necesare pt a ma primi si am renuntat. Am fost lasa, recunosc. Acum inteleg ca vrei sa iti impartasesti durerea. Sa o usurezi. Stiu ca imaginatia mea imi arata doar a mia parte din suferinta ta. Stiu cu siguranta ca atunci cand durerea este imensa trebuie sa te lasi coplesita si sa o lasi sa se reverse afara din sufletul si mintea ta prin lacrimi si prin strigate de disperare. Nu incerca sa le suprimi caci iti prelungesti agonia. va veni ziua in care te vei simti usurata (stiu ca pare incredibil, dar urmeaza o faza in care accepti ceea ce s-a intamplat) si atunci vei sti singura ce vrei sa faci. Vei redeveni tu insati, iti vei recapata dorinta de a face, de actiona. Imi cer iertare ca nu iti dau sfaturi duhovnicesti asa cum ai cerut tu, dar nu sunt nici pe departe demna de a face asta. Iti spun doar punctul meu de vedere rezultat din experienta (multumesc lui Dumnezeu, nu vasta). Eu sunt convinsa ca durerea nu este numai a noastra. Simtim si durerea sufletului care se trezeste aruncat intr-o alta lume si care trebuie sa inteleaga ce s-a intamplat si sa accepte noua conditie. E nevoie de timp. Te imbratisez.