Din fericire vedem cum oameni ca Larchet, alaturi de Avdeev si multi altii (in special grecii si rusii) incearca sa faca astazi ceea ce se planifica cel putin de un secol: sa opereze distinctii intre abordarea psihiatrica (si psihanalitica) a tulburarilor psihice, pe de o parte, si abordarea tulburarilor "spirituale" operata de Parinti.
Aceste demersuri sunt inca in faza incipienta (ma refer la distinctiile contemporane, nu la Predanie!). Nu sunt decat putine lucrari deocamdata pe piata (comparativ cu miile si zecile de mii de titluri de marca in Teologie, respectiv in psihiatrie si psihanaliza), intrucat curajul de a te lansa in analize ata de gigantice trebuie dublat de multe alte conditii, pentru a nu pica in ridicol, in cel mai bun caz... Asadar se incearca abordarea unui ocean, cu cateva picaturi...

As voi deocamdata sa fac doua precizari:
1) este oarecum comic, la minunatul nostru Larchet, pe care eu il pretuiesc din tot sufletul (am citit si inca citesc tratatul lui despre terapeutica bolilor spirituale precum si o alta carte, exceptionala, de analiza critica a teoriilor inconstientului la Freud si Jung), e amuzant asadar cum incep "tare", declamatoriu as zice, sa aseze demersul patristic deasupra celui al psihopatolgiei; practic este aceeasi idee comentata de mine in articolul lui Adrian Cocosila. Larchet sustine, evident, acelasi lucru: ca ne putem dispensa de serviciile specialistilor psi, cata vreme abordarea in duh patristic nu duce lipsa de nimic. Da, nimic de zis impotriva ci cu totul de acord, numai ca autorul omite partenerul / clientul... Oamenii pur si simplu au o multime de motive (nu neaparat curate) sa alerge la alternative, unele dubioase de tot. Sarlatanii asta si asteapta, desigur...

Pentru a demonstra, insa, aceasta, Larchet incepe sa practice "reductionismul" (boala veche a ganditorilor scolastici, rationalisti) si sa ia tulburarile psihice la rand cautind sa le "traduca" in acceptiunea Parintilor. Numai ca, dupa ce improvizeaza la greu (dupa opinia mea) incepe sa se incurce in driblinguri: ba ca o tulburare nu ar fi "in totalitate" identica cu ce spun Parintii, ba ca un mecansim se aseamana "intr-o oarecare masura" cu cel din planul duhovnicesc etc. etc. Treptat vedem ca siguranta discursului scade, pana se cam evapora si devine altceva, daca citim cu atentie.

Incepe tare si, ca un copil repezit, ori ca la desene animate, o cam sfarseste lamentabil, invirtind de fapt, pentru cine poate citi printre randuri, evantaiul frantuzesc al scuzelor... Penibil. Na ca mi-am sfarmat si imaginea minunat de buna, aproape mitica, despre Larchet. Ghinion!

2) Pare a fi o chestiune de dementa colectiva ca oamenii, oricind discuta despre suflet sa nu aiba, aproape instantaneu, in minte decat axa nebunie-sanatate. Nu deschizi bine gura spunind suflet, minte, duh etc. ca te-au si preluat baietii cu spaime si angoase legate de sanatatea mintala, cu remedii si asigurari terapeutice, cu indemnuri si sustineri, cu bolnita si caderea si ranirea etc. Ce tendinte! Ce obsesionalitate!

Oameni buni, chiar asa de greu sa ne gandim si la altceva decat la boala? Chiar asa fascinatorie este? Oare chiar nu putem vedea altceva pe lume, in ce priveste sufletul omenesc, decat boala, psihiatri si vraci tamaduitori? Oare uitam mereu, sedusi de pietism, ca Hristos nu doar a patimit ci a si Inviat?

Vedeti, poate vom intelege asa de ce psihologii nu prea ii au la inima pe psihiatri: sunt prea ingusti. Obsedati de-a dreptul de semne si simptome, de boli si remedii, ei par a fi uitat cu totul alte cadre /raporturi / repere / sensuri ale abordarii psihismului.

De exemplu, poftim, vine un psiholog incantat de un demers creativ la un adolescent, sa zicem. Psihiatrul sare degraba, macar ca doar in sinea lui, sa cerceteze critic: cat e de exagerat, cat de bizar, dar oare ce anume l-a indemnat sa faca asa, ce nucleu morbid se exprima acolo, ce trasaturi accentuate intrezarim, cum o fi autorul pe axele DSM etc. Te apuca plansul, de atata neincredere, scepticism, carcotasenie ... Oamenii acestia, in frunte, pe de alta parte, cu abordarea aparte a lui Freud, au vazut si arta si cultura si toata frumusetea spiritului omenesc, inclusiv religia si rugaciunea, inclusiv martirajul si sfintenia, ca pe niste simptome ale unor dereglari psihice. Si s-au straduit, scoli intregi, sa bage in balamuc tot omenescul. Daca eu va zic ca-s obsedati...


Vedeti asadar de ce, pe undeva analiza lui Larchet ma lasa rece. Pur si simplu nu ma intereseaza, ca psiholog vorbesc. Ma intereseaza insa, foarte mult, ca individ ce sunt, bolnav in plan duhovnicesc; asta e cu totul alta mancare de peste.
Nu ma intereseaza ca psiholog, deoarece psihologia nu se ocupa decat partial, intr-o oarecare zona, cu tulburarile sufletesti.
Avem alte domenii mult mai atragatoare/constructive, pline de sens si aplicatii actuale:
- dezvoltarea psihica (de-a lungul etapelor si varstelor) unde teoriile atasamentului, de pilda, sau cele ale jocului sunt deosebit de puternice in plan aplicativ si cu ecou in multe directii inclusiv in psihoterapie, printre altele; pentru crestini aici avem si multe taine ale dezvoltarii morale.
- teoria psihogenetica a scolii piagetiene, unde jocul asimilare/acomodare aduce in mod viril in atentie uitata si/sau prost pusa problema a adaptarii (care nu e totuna cu varianta biologiei evolutioniste, ci se refera la psihism);
- creativitatea;
- invatarea;
- mecanismele compensatorii la deficienti, uneori cu rezultate exceptionale, uluitoare de-a binelea;
- optimizarea performantelor in diverse domenii (cu aplicatii remarcabile in primul rand in sport);
- consilierea vocationala si maritala (desi aici am unele reticente, insa mai degraba pentru ca sunt eu inca un bebelus in ale Bisericii ; intrezaresc o intelegere mai nuantata, nu atat de ortodoxista ca a mea, acum, in aceasta privinta);
- relatiile cu alte domenii, in interdisciplinaritate: cu fizica cuantica, cu artele, cu Teologia (treaba grea, la inceput de drum, deocamdata sunt tatonari prudente si balbaite, ca Larchet mai sus, in rest sunt, mai mereu, suturi si lovituri care variaza de la dispret la lichidare de-a binelea, de ambele parti si reciproc), cu politicul, cu educatia, cu antropologia/sociologia, cu biologia etc. Si mai ales cu informatica!

De aceea, m-as bucura sa intelegeti ca eu ca psiholog nu sunt interesat decat in mod cu totul secundar de problema abordarilor psihopatologice si de alternativa duhovniceasca. Raman ca om bolnav spiritual, insa, ca persoana, la solicitarea ajutorului in Biserica si la nadejdea intaririi si largirii contactului meu personal cu Dumnezeu in Biserica Lui.

Interventia mea cu referire la pozitia lui Adrian Cocosila este una trecatoare, desi necesara din punctul meu de vedere intrucat reductionismul, de oriunde ar veni, nu imbogateste cunoasterea omeneasca ci o stanjeneste, uneori chiar o extirpa. Si cred ca nici un prieten al Adevarului nu voieste, de fapt, aceasta. Stiu ca Adrian a facut un gest curat, insa eu ma tem sa nu iasa, la o adica, un oarecare gri...:)
Si ma opresc aici.
Interesul meu pentru boli, va rog sa ma iertati, este strict personal iar nu profesional. Sper ca veti accepta motivul expus mai sus, pe liniute...:)