Un pericol real la care se expune cel care, animat de dorința divin insuflată de a cunoaște Sfânta Doctrină se apucă să o cerceteze este ceea ce am putea denumi "dogmatismul dogmaticii". Despre ce este vorba ?
Cert este că...avem puține certitudini. În raport cu numărul uriaș și cu felurimea întrebărilor, cel al răspunsurilor pe care le putem da ca certe este mic. Surprinzător de puține propoziții sunt divin revelate, deci sunt cu adevărat dogme. Multe lucruri pe care, din dorința naturală de a ne agăța de ceva sigur, suntem înclinați să le luăm ca sigure nu sunt adevăruri de nivel dogmatic. Altfel spus, se întâmplă frecvent ca dogma să nu fie... dogmă. Iar cineva care ar crede că orice părere pe care a auzit-o de la vreun stareț este divin revelată suferă de ceea ce am numit "dogmatismul dogmaticii". Cei care fac primii pași în cercetarea adevărurilor despre Dumnezeu, despre Sfânta Fecioară, despre Ecclesia, despre oameni, ca și cei mai avansați care au, din această pricină, mai puține scuze decât primii, ar trebui să nu piardă niciodată din vedere întrebarea: "ce nivel de autoritate are cutare sau cutare învățătură ?" Se bazează ea pe autoritatea lui Dumnezeu, singurul caz în care putem vorbi de o dogmă ? Sau se bazează pe un nivel mai jos de autoritate ?
Pentru noi, românii, lucrurile sunt încă și mai complicate din cauza unei imperfecțiuni particulare a limbii noastre. Trebuie să acceptăm ideea că nicio limbă apărută după Turnul lui Babel nu este perfectă, iar româna nu face excepție. În limba noastră, "a crede" are două sensuri. Unul este "a crede = a avea certitudinea absolută a credinței", altul este sensul, mai comun, "a crede = a fi de părere că". Pot apărea anumite confuzii de la această dualitate de înțelesuri.
Desigur, dogmatiștii sunt foarte departe de a fi singurii expuși bolii...dogmatismului. Există un teribil dogmatism al științei, despre care voi reflecta cu alt prilej și pe alt topic.
Last edited by Mihnea Dragomir; 26.08.2012 at 19:59:50.
|