[Tibor Kabba]

dincolo de ce s'a spus in acest topic despre vacuitate, as dori sa adaug perspectiva vacuitatii din punct de vedere filosofic. ea a fost sesizata de Nietzsche, dar teoretizata de Sartre si de existentialism, in general, iar mai nou de catre Foucault. perspectiva vacuitatii ca finalitate ultima, ca o revarsare a sufletelor si intoarcere sisifica printre lucrurile si situatiile absurde ale cotidianului ce au o cauzalitate in moartea lui Dumnezeu despre care vorbea Nietzsche. obiectele si multitudinea nimicurile vietii din ce in ce mai rapide are ca efect golirea mintii. mai exact, gandirea umana a ajuns la o finalitate tenebroasa din cauza atingerii vacuitatii pe cai pur-intelectuale, fara a avea in vedere procesul de cauza/efect obisnuit armoniei, in detrimentul absurdului si a refuzului de a vedea:

"Că se laudă păcătosul cu poftele sufletului lui, iar cel ce face strâmbătate pe sine se binecuvintează.
Întărâtat-a cel păcătos pe Domnul, după mulţimea mâniei lui; nu-L va căuta; nu este Dumnezeu înaintea lui. Spurcate sunt căile lui în toată vremea; lepădate sunt judecaţile Tale de la faţa lui, peste toţi vrăjmaşii lui va stăpâni. Că a zis întru inima sa: nu mă voi clinti din neam în neam, rău nu-mi va fi." (Psalm 9)

Zicând acestea, Dumnezeu şi-a întors faţa de la cei păcătoşi care nu îl mai cheamă, iar moartea lui Dumnezeu despre care ei hulesc este moarte sufletelor lor.

pe de alta parte, perpectiva budhista nu este una ateista nicidecum, dar nici una teista.

as dori sa adaug ca fiecare ramura a budhismului are o perceptie diferita asupra esentei vacuitatii. budhismul tibetan este calea de mijloc, precum si ortodoxia este in crestinism.
in perioada in care inca eram interesat de astfel de cautari (budhism, yoga, teozofie etc.) am ajuns sa il citesc pe Dalai Lama, al 14'lea de la care am primit si cele mai adanci sfaturi din aceasta sfera; in special legate de vacuitate, karma, compasiune, iubire. practicand tehnica meditatiei tibetane, am ajuns la un nivel (inferior) de a atinge vacuitatea, sesizandu'mi dublul intr'un spatiu inerent eului meu - aici cred ca vacuitatea se desparte fundamental de crestinism; in crestinism unirea cu Hristos este totala si vesnica, pe cand tehnica budhista ramane totusi o tehnica de a pacali o emisfera a creierului de cealalta (un sfat bun totusi pentru actori), iar pentru a te desavarsi prin ea trebuie sa o parcurgi pana la capat, asadar nu poate fi impartita cu Hristos.
acest moment al meditatiei a fost si cel in care am simtit cum a lucrat Botezul in mine, iar ingerul meu pazitor m'a atentionat asupra unei (supra)cunoasteri luciferice; ma refer la lumina intermitenta de pura constiinta atat de mult propovaduita in budhism. aceasta experienta spirituala m'a condus pana la urma inspre alegerea unui duhovnic si inspre rugaciunea isihasta care are darul si puterea de a ridica inima, smerind'o intru Hristos, fara niciun fel de inchipuire sau chip cioplit.