Pentru mine, Dogmatica nu este o disciplina care prezinta si ordoneaza/comenteaza/teoretizeaza scorneli omenesti. Intrucat dogmele de care "stralucesc sfintii", cum cantam la un acatist, nu sunt creatii ale mintilor omenesti (cum nu mai obosesc sa ne tot sugereze rau-voitorii). Ci revelatii dumnezeiesti, evident cu temeiul (pentru noi cautatorii unui Testament, iar nu ca izvor, caci Izvorul e Unul Intreit) in Predanie si Scriptura.
Predania nu a facut decat, mai intai, sa fixeze aceste dogme (adevaruri revelate, eterne, fixe, imuabile) in scris si in alte forme comunicabile in istoria Bisericii.
Apoi sa le dezvolte anumite laturi, prin ceea ce a fost trait de Sfintii Parinti si adus la expresie deplina in Sinoadele Ecumenice.
Exista o continuitate (si dezvoltare) deplina a revelatiei Dumnezeiesti, fixata (partial) in Scriptura de catre Sfanta Traditie a Bisericii, inlauntrul tainei dogmelor.
Dogmele sunt, pentru mine, in primul rand taina vietuirii sfinte a Parintilor in Duhul Revelatiei, in Duhul Evangheliei.
Ca urmare, consider ca orice atingere cu gandul, cu vorba sau in orice alt mod a dogmelor, nu reprezinta altceva decat un act grav de cadere a (pseudo)crestinului inaintea lui Dumnezeu. (Pacat de moarte? Hula? Nu ma pricep sa nuantez si nu-i menirea mea...)
Aceasta si nu alta este convingerea pe care o nutresc deocamdata in privinta dogmelor si a Dogmaticii.
Cuvant Dumnezeiesc, trait si dezvoltat de sfintii lui Dumnezeu in Istoria Bisericii, in Predanie, pentru ca noi acestia, de ieri de azi dintotdeauna, sa avem mereu un reper, sa nu ratacim in noaptea preumblarilor noastre. Ci sa ajungem, la bun sfarsit, Acasa. Spre Slava lui Dumnezeu, in veci!