Pentru a putea schița un răspuns, trebuie să o luăm un pic mai de departe, și anume de la câteva concepte de bază cu care operează dogmatica.
Dogma este, prin definiție, un adevăr divin revelat. Acest adevăr simplu are câteva consecințe:
-dogma este imutabilă (de neschimbat), fiindcă autorul ei, Dumnezeu, este neschimbător
-imutabilitatea dogmei nu înseamnă că nu există modificări de interpretare a ei, nu înseamnă că ea nu se cristalizează în timp. Fiindcă recepționerii ei, oamenii, au o pricepere care se cristalizează în timp.
-dogma nu are nicio legătură cu logica. Spunem că nu este nici logică, nici ilogică, ci alogică. Dacă ar fi fost logică, atunci nu ar fi fost nicio nevoie ca Dumnezeu să o descopere oamenilor, ci ei ar fi putut ajunge la același rezultat folosind darul rațiunii. De aceea dogma trece dincolo de rațiune, adică e mister al credinței. Un mister al credinței este un adevăr pe care nu îl putem înțelege pe deplin.
-"pe deplin" nu înseamnă că nu înțelegem nimic din el, ci numai că nu înțelegem anumite aspecte. Spre exemplu, înțelegem foarte bine ce înseamnă propoziția "Isus este Dumnezeu", precum și propoziția "Isus este om". Ceea ce scapă mereu înțelegerii noastre este cum pot fi aceste două propoziții adevărate în același timp: iată aspectul de mister al credinței din această dogmă.
-în sfârșit, dogmele sunt necesare. Dacă Dumnezeu nu ar fi considerat astfel, El nu ar fi făcut efortul de a le revela.
Care este modalitatea concretă prin care operează Dumnezeu pentru a revela, adică a ridica vălul de pe niște adevăruri necesare ? Ajungem astfel, la sursele sau izvoarele credinței noastre. Aici, există unele deosebiri interconfesionale, de aceea, de aici încolo, am să mă refer numai la sursele credinței în Biserica Catolică. Acestea sunt de patru feluri, precum patru izvoare. Două sunt principale:
-Sfânta Scriptură (Biblia)
și
-Sfânta Tradiție (Predania)
Iar două sunt secundare:
-magisteriul viu al Bisericii
și
-liturgica
Pentru a fi de nivel dogmatic, un adevăr trebuie să aibă susținere cel puțin într-una din sursele principale, iar în mod ideal (și aceasta este regula) în toate patru sursele.
O eroare frecventă este aceea de a confunda dogma cu hotărârile dogmatice. În realitate, numai unele dogme sunt ceea ce numim "formulate de manieră extraordinară", sau "dogmele magisteriului extraordinar al Bisericii". Sună complicat? Să simplificăm un pic. Biserica are în ansamblul ei trei ministere, dintre care unul este acela de a învăța. Asta este magisteriul (magister = învățător). Magisteriul ordinar este capabilitatea obișnuită a Bisericii de a învăța. Când vorbim de adunările de episcopi și de Papa, vorbim de magisteriul extraordinar. Atunci când, în Biserică, ajung unii să creadă una, iar alții alta, apare periodic întrebarea "bun, deci ce anume învață Biserica ? E laie sau e bălaie ?". În asemenea situații și NUMAI în asemenea situații, Biserica tranșează (sau nu tranșează ori amână tranșarea) cu ajutorul Magisteriului Extraordinar: Conciliile și Papii.
În concluzie, avem destule dogme care, potrivit formulării Sf Augustin, fiind crezute "de toți, dintotdeauna și de peste tot" nu au drept corespondent o hotărâre dogmatică fiindcă Biserica nu a considerat necesar, neexistând nimic de tranșat. Faptul că oamenii au suflet, faptul că el este nemuritor, faptul că există rai și există iad sunt lucruri pe care creștinii "toți, dintotdeauna, de peste tot" le-au crezut. Nu există vreo hotărâre dogmatică asupra nemuririi sufletului, și totuși e un adevăr de nivel dogmatic, adică divin revelat.
Acuma, ne apare mai clar de ce nu putem răspunde sec la întrebarea: "câte dogme sunt ?". Am putea, însă, răspunde la întrebarea "câte dogme au fost proclamate de Magisteriul Extraordinar ?"
|