Buna completare!
Acum ma intreb, la randul meu, daca nu cumva intelectul e insotit si de alte parti ale mintii. Intrucat as delimita, pentru a preciza termenii dintru inceput, componentele intelectului: gandire, limbaj, imaginatie, o parte a memoriei (exclusiv cea care stocheaza si reactualizeaza date percepute prin simturi, aceasta fiind o memorie senzoriala, nu intelectuala).
Alte parti ale mintii ar fi in primul rand simturile, apoi reprezentarile (imagini mintale stocate in memorie, care spre deosebire de perceptii au o generalitate mai mare, sunt schematice, de pilda schema-imagine a traseului unei excursii, care nu e totuna cu bogatia de perceptii pe care o dobandim in fiecare moment al excursiei).

Unde bat?
Toate datele procesate de mintea noastra (intelect plus simturi) se duc unde? Oare nu si in inima?...
Ramane inima neatinsa de ceea ce vede ochiul si ce gandeste mintea?...
Asa incat presupunerea pe care o avansez este nu doar ca inima conditioneaza strategic (as spune) intelectul, dar si ca intelectul la randul lui intervine in viata inimii.

Sa dau un exemplu: desi in inima nu are un astfel de imbold viu, un copil se poate nimeri, printr-o imprejurare anume (si prin Pronia Domnului, mai intai), intr-o biserica. Sa zicem ca e prima data cand intra in lacasul de cult. Acolo in biserica (mi-ar fi placut sa spun "aici", in loc de acolo...:)) percepe o multime de stimuli: cantarile, impresiile olfactive aromatice, icoanele, stihurile rugaciunii ... si peste toate sau prin (inlauntrul) lor un anumit ton, o anumita emotie, un fel aparte de energie sa spunem cu un termen provizoriu - cea a evlaviei si dragostei de Dumnezeu.
Oare acestea raman fara urmare in inima lui?
Oare nu joaca si ele un rol in iconomia adinca a fiintei copilului?...

Exemplul invers ar fi, sa zicem, cand un tanar crestin patrunde intr-o lume cu totul departata de Biserica. Sa zicem ca locuieste si traieste in campusul universitar Grozavesti sau in Leu (ori Oxford, Standford, Cambridge, Sorbona, Trivale-Dacia, Ovidius etc.) unde numai evlavie nu este... Ce impresii il inconjoara? Ce oameni? Ce relatii? Ce situatii-stimul de viata? Poate el ramane, in inima lui, cu totul indiferent si fara vreo "atingere" a inimii, cata vreme traieste zilnic, ani in sir, intr-o lume net diferita de mediul din care provine (unul evlavios, cum spuneam in designul ipotezei)? Subliniez ca e un tanar, un adolescent, un crestin obisnuit ca sa zic asa... Iar nu vreun calugar bine pregatit pentru contactul cu lumea, nicidecum un batran imbunatatit... E un tanar crestin, un copil in fond...

Vad asadar o intreaga relatie reciproca intre intelect (minte) si inima.
Tocmai de aceea gasesc ca isihia (si in general DESPATIMIREA) nu se face in lume, sub noianul de impresii si judecati ale lumii acesteia, ci departe de lume...
Dar sa nu deviez cumva spre alta problema... Ma reintorc si spun, ca o concluzie:

Inima ne traseaza jaloanele sufletului si comportamentului, precum si invers, mintea rascoleste inima, in bine sau in rau.

Oare am abordat bine relatia aceasta? Oare e realist ce spun?
Daca nu, rog sa fiu iertat si astept indreptare, cu toata buna-vointa si cu recunostinta, de pe acum.
Domnul sa ne lumineze cu harul Sau! AMIN+