Si eu le-as asculta. Cu urechea, Cristian, cu urechea inimii, cu urechile cele de auzit...:) Nu insa inainte de a-mi face, cu acest binecuvantat prilej (incercare) un atent examen al constiintei. Altminteri ma trezesc ca ascult (in sensul ca urmez neconditionat si obedient, precum cateaua lui Pavlov ori precum roboteii lobotomi) orice retinere, orice soapta, fara minim proces de sine, fara strop de discernamant.
Pai eu am constatat, frate, ca dimpotriva: credinta vie, asa cum mi se pare ca traiesc eu la nivelul meu de broscar si asa cum am citit ca au trait-o in viata de zi cu zi cuviosii, credinta vie ESTE UN PROCES SINUSOIDAL, IAR NU O BARA FIXA DE OTEL. Este un permenent proces de confruntare cu sine, este o necontenita lupta cu indoiala, cu ipotezele despre tine si Mila Domnului fata de tine omul credincios, este un lant de decizii dilematice, este o perpelire continua, rasplatita uneori cu harul pacii si al linistii, alteori insotita cu sfanta oboseala, alteori cu caderi mari si pierderi ale harului.
CREDINTA NU E DE LA SINE INTELEEASA CI E O LUPTA CARE TREBUIE DES RECASTIGATA, FIIND ADESEORI PIERDUTA. Cine crede altfel, ori e mort sufleteste si viseaza ca crede, ori se minte pe sine de crapa pietrele... Dar nu vede.

Inainte sa postez opinia mea m-am imaginat cateva clipe in locul surorii noastre. Apoi am cugetat mai mult asupra situatiei de ansamblu.
Si mi-am dat seama de un lucru: nu Il avem pe Hristos in inima noastra (macar ca Il iubim asa cum ne duce pe fiecare credinta, cata este) ca sa facem lectii de cateheza la nesfarsit si ca sa preamarim justetea politicii unora dintre fractiunile ideologice ale Bisericii (ma refer la pastorii foarte radicali, care pazesc imunitatea sistemului de credinciosi, ca un fel de celule albe cu dintii-fierastrau ai enzimelor lor). Cand ma rog la Dumnezeu putin imi pasa de teologia unui radicalist ortodoxist numit x sau y. La Domnul sunt atunci, nu la citatul din pixulescu sau vasilescu, sa fie sanatos! Nu teologhisesc cand ma rog!!! Plang, soptesc, ascult launtrul, imi strunesc atentia la rugaciune, iata astea fac si altele asemenea.
Doar n-o sa-mi obturez singur zvacnetul inimii gandindu-ma la nu stiu ce oprelisti ale nu stiu cui. Sunt atat de multe precizari in Biserica in legatura cu chestiunile astea pe care insa unii le iau dor cum si cat le convine. Aceasta apucatura a mintii nevrotice se numeste in diverse chipuri si este o selectare, o extragere si o subliniere a unor elemente, acelea care convin nucleului nevrotic (uneori celui psihotic). Nu castiga omul nimic facind asa, dimpotriva, isi hraneste boala cu uinca un verset, cu inca o pravila proasta, cu inca un sfant pe care de fapt il batjocoreste. Viata credintei e ceva ce tine mereu de ansambluri, iar nu de parti. Dar noi scotomizam si selectam doar ce convine micilor noastre interese meschine. Iata pericolul, in cateva vorbe schitat.
Pe Hristos Il avem in primul rand ca sa trecem peste necazuri, peste scarbe, prin incercari si ispite. Uneori aroganta si autosuficienta noastra sunt atat de mari incat alegem mai degraba sa nu dam curs sentimentelor noastre omenesti, negindu-le mai degraba si sugrumindu-le, decat sa ne ascultam soapta inimii. In definitiv, daca fiind silit de imprejurari ma rog la un moment dat intr-o moschee sau o catedrala gotica, fiind eu cu gandul la Dumnezeu ASA CUM SIMT SI CRED CA ORTODOX (altfel cum ar fi de fapt posibil???, cata vreme eu sunt cine sunt si cum sunt: ortodox, iar nu de alta confesiune), nu cred ca imi ranesc sufletul.

O situatie de exceptie nu se abordeaza cu aceleasi procedee ca situatiile obisnuite, Cristian... Putina flexibilitate in plus ar fi de dorit. Incrancenarea si ideatia fixista e o limita, Cristiane, nicidecum o virtute. Eu asa cred.