[Eugen7]

Sfantul Luca al Crimeei - Puterea inimii (Duh Suflet Trup)

Link direct pentru fisier in format HTML:
http://ia700801.us.archive.org/18/it...reaInimii.html

Link direct pentru fisier in format PDF:
http://ia600805.us.archive.org/21/it...ereaInimii.pdf

"Plantele, cu întreaga lor făptură, percep cu aviditate (pasiune, lăcomie) lumina, aerul, umiditatea, de care depinde întreaga lor viaţă. Ele se bucură de vânt, de lumină, de rouă, de ploaie, deci simt izvoarele lor de viaţă. De ce dar să nu admitem că ele percep şi simt viu aceste izvoare ale vieţii şi ale bucuriei lor - foarte probabil, în mod absolut diferit decât omul sau animalele, care nu au nevoie necondiţionată de lumină ca plantele? Plantele, poate mult mai intens decât animalele, simt caracteristicile cele mai fine ale solului, în care atât de bogat sunt ramificate rădăcinile lor, de care, la fel ca şi de lumină și de aer, depinde viaţa lor. Ştim noi oare cât de selectiv îşi aleg din sol diferite plante substanţele hrănitoare necesare anume lor şi nu altor plante? Oare nu este neîndoielnic că, pentru aceasta, plantele trebuie să fie înzestrate cu o sensibilitate aparte, care le lipseşte animalelor şi oamenilor? (Fechner. Gustav Theodor Fechner a trăit între anii 1801-1887 şi a fost un psiholog german. El este fondatorul psihofizicii).


„Nu trebuie să considerăm nervii drept un substrat indispensabil vieţii duhovniceşti. Corzile sunt «nervii» viorii şi ai pianului. Însă şi fără să aibă strune, instrumentele de suflat produc o muzică minunată. Plantele nu au un sistem nervos vegetativ - fără de care la om şi la animalele superioare este imposibilă desfăşurarea proceselor de digestie, respiraţie, metabolice - şi totuşi, aceste procese au loc şi la plante” (Fechner).

Dacă întoarcem o frunză de viţă de vie cu partea inferioară către lumină, atunci ea se va răsuci cu îndârjire ca să expună la lumină partea sa superioară.

Instinctele de mişcare sunt uimitoare la plantele căţărătoare. La început, planta creşte în înălţime, apoi îşi îndoaie [îndreaptă] tulpina pe orizontală şi descrie un cerc, căutând sprijin. Cu cât mai lungă creşte tulpina, cu atât mai larg este cercul pe care îl descrie, iar dacă planta nu îşi află sprijin, înaintează mai departe. În cele din urmă, tulpina nu mai rezistă propriei sale greutăţi, cade pe pământ şi începe să se târască, în căutarea unui nou suport pentru căţărare. Însă şi în acest caz se conduce după principiul selectivităţii, căci planta nu se va înfăşură în jurul suporturilor anorganice sau organice moarte, ci întotdeauna în jurul plantelor vii, de care se încolăceşte cu aviditate (lăcomie), căci rădăcinile sale aflate în pământ vor muri repede şi ea se va lipsi de hrană, pe care mai târziu o va absorbi prin papile din planta pe care se caţără.

Sunt cunoscute manifestările de somn ale plantelor, când frunzele se îndoaie sau se pliază, florile îşi pleacă [înclină] corola şi se închid. Minunat sunt coordonate mişcările pistilului unor flori pentru fecundarea cu polen.
[...]
De la clasa protozoarelor se ramifică două lumi grandioase de fiinţe vii: ale plantelor şi ale animalelor. Complexitatea lumii vegetale a ajuns până la forme uimitoare, ca florile minunat mirositoare, palmierii şi chiparoşii eleganţi, măreţii cedri de Liban, stejarii puternici şi arborii sequoia, care trăiesc până la trei mii de ani. Comparativ cu acestea, par cu totul neînsemnate forme primitive ca polipii, holoturiile (castraveţii de mare), stelele de mare şi viermii, şi ar fi ciudat să recunoaştem însufleţirea acestor forme inferioare de viaţă animală, dar cu toate acestea să nu recunoaştem însufleţirea formelor vegetale superioare sau chiar grandios organizate.

Este cu totul neîndoielnic că întreaga lume vegetală şi animală e înzestrată cu darul primordial al Duhului Sfânt - duhul vieţii.

Pentru majoritatea naturaliştilor, sunt absurde şi sinistre învăţăturile vitaliştilor şi ale neovitaliştilor despre noua putere de viaţă. [vitalismul este un curent idealist în biologie conform căruia în organisme sunt forţe supranaturale care dirijează procesele biologice]

Însă vă rog să luaţi în considerare următoarele fapte.​

Conform rezultatelor cercetărilor lui Spallanzani (Lazzaro Spallanzani a fost un biolog şi fiziolog italian care a trăit între anii 1729-1799), în apa de mlaştină şi în nisipul ţevilor de scurgere trăiesc rotiferi planctonici, care pot fi uscaţi împreună cu nisipul şi păstraţi în vase de sticlă. Dacă după trei-patru ani umezim nisipul cu apă, rotiferii, care de obicei sunt gelatinoşi -, acum, în stare uscată (încât dacă îi fixăm cu un ac, se fărâmiţează ca o granulă de sare) - reînvie. Ei pot suporta o deshidratare şi o uscare până la +54 grade, pe când, dacă sunt în apă în stare vie, mor dacă apa atinge +25 de grade.

John Franklin (John Franklin a fost un explorator britanic care a trăit între anii 1786-1847), în prima sa călătorie pe ţărmul nord-american al Oceanului îngheţat de Nord, vedea cum peştii, care îngheţau imediat ce erau scoşi din apă, se transformau într-o masă congelată, încât puteau fi tăiaţi bucăţi cu toporul, ​organele interne fiind şi ele îngheţate. Cu toate acestea, când aceşti peşti erau dezgheţaţi lângă foc - fără să fi fost răniţi sau tăiaţi anterior -, unii dintre ei înviau. Aceste exemple ne indică faptul că, deşi în organism a dispărut orice semn de viaţă, totuşi, în condiţii favorabile, capacitatea ca în el să înceapă o nouă activitate vitală se poate păstra, în cazul în care nu au avut loc astfel de schimbări anatomice şi fiziologice care să facă imposibilă recuperarea funcţiilor vitale. Este cunoscut că grâul, meiul şi muştarul găsite în sarcofagele mumiilor egiptene - care au o vechime de 3000 de ani -, dacă nu au fost supuse acţiunilor dăunătoare, în care să fi fost posibile procese fermentative ce le-ar fi putut afecta, pot da roade bune dacă sunt plasate în condiţii favorabile de umiditate şi căldură.

Următoarea experienţă a fost realizată de către Jean Becquerel la Paris, în anul 1909 (Jean Becquerel a fost un fizician francez care a trăit între anii 1878-1953). Seminţe de grâu, lucernă şi muştar alb au fost uscate în vid timp de şase luni la temperatura de +40° C şi apoi sigilate în eprubete de sticlă vidate. Aceste eprubete au fost expediate la Londra şi acolo au fost ţinute timp de trei săptămâni în atmosferă umedă, la aproximativ -190° C, şi apoi încă 77 de ore în hidrogen lichid, la -250°. La Paris eprubetele au fost redeschise şi seminţele au fost puse într-un mediu umed la +28°. S-a dovedit că încolţirea s-a desfăşurat absolut normal. Nu s-a constatat nici o diferenţă comparativ cu probele de seminţe care fuseseră păstrate în condiţii obişnuite. La o temperatură joasă, de -250°, orice indiciu asupra unei activităţi vitale este exclus. Nici chiar cele mai energice reacţii chimice nu se pot desfăşura la o astfel de temperatură joasă.

Din aceste experienţe vedem că este posibilă moartea temporară, dacă acţiunea care împiedică activitatea vitală nu conduce la distrugerea organismului (Svedberg, „Degradarea energiilor”).

Dacă este atât de evident că moartea temporară a seminţelor şi a animalelor nu împiedică renaşterea vieţii întru acestea, oare nu suntem îndreptăţiţi să afirmăm că acest fenomen este cu putinţă în ele prin acţiunea unei puteri necunoscute nouă, energia vitală, care nu e supusă deloc acţiunii agenţilor distructivi care afectează viaţa seminţelor şi a plantelor? Iar o astfel de energie, bineînţeles că nu poate fi decât energie duhovnicească - puterea de viaţă dătătoare a Duhului Sfânt."
LUCA AL CRIMEEI, Sfântul, Puterea inimii, trad. Savga Evdochia, Bucuresti: Sophia, 2010., pag 74-77

Asadar sa luam aminte.
Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos. Amin.