Parintele Panaghiotis precizeaza, in duhul filocalic al Bisericii:

"In inima isi are sediu sufletul nostru si aici se cuibaresc patimile care, in ultima analiza sunt insisi gandurile care se repeta si isi primesc puterea prin deprindere.

Se poate sustine ca omul este condus aproape intotdeauna de patimile lui. Iar Sfintii Parinti spun ca patimile au fata lor rea si fata lor buna.

Toate patimile sufletului se impart in iutime si pofta. Din starea lor lucreaza ratiunea noastra.

De aceea Sfintii Parinti recomanda ca iutimii sa-i dam sa lucreze dragostea crestina. Puterii poftitoare-infranarea, iar ratiunii-contemplatii duhovnicesti, pentru ca ele sa nu functioneze cu viciile corespunzatoare: ura, neinfranare si ganduri rele."

Iata o precizare lamuritoare: gandurile, asadar, gandurile... Lupta cu gandurile...
Care ganduri? Orice gand? Nu, gandurile ascunse, adinc cuibarite in inima...
Ganduri despre care uneori noi nu stim nimic toata viata si negam ca le avem in inima.
Suntem orbi fata de gandurile noastre patimase.
Fiecare are zonele lui de orbire si e mirat cand i se spune despre sine, de catre altul, ca are un gand urat sau o intentie ascunsa (uneori i se spune cu dreptate, adica in mod corect, alteori insa i se spune in duh fals, fie si neintentionat dar fals, totusi).

Cine isi cunoaste gandurile ascunse ale inimii?... E careva pe-aici? (nu ma astept sa primesc un raspuns, am intrebat oarecum retoric, mai degraba pentru a aminti importanta cercetarii de sine, necrutator, cu strunire si incordare a vigilentei, iar nu cu autoindreptatire si marire de sine)

Poate ca e locul sa punctez un lucru care risca sa deranjeze pe multi de pe forum. Si imi cer iertare de suparare, insa nu fac precizarea decat intr-un singur scop: de a arata ca nu e de gluma cu aventura cunoasterii de sine.
Iata ce sustin: in analiza de sine, pe care o avem in primul rand prin indreptarul de spovedanie si cu ajutorul preotului duhovnic, putem rata anumite constientizari (nu recunoastem, practic, ca am savarsit un pacat sau altul, folosind mecanismul psihologic al negarii, sau minimalizarea, sau interpretarea sucita etc.). Iesim curati ca lacrima... Iesim in orice caz mai curati decat suntem... De ce? Pentru ca suntem victima, printre altele, a mecanismelor pe care le-am enumerat in paranteza de mai sus - negare, rationalizare, deplasare, minimalizare etc. Toate pentru a ne conserva o imagine mirifica despre sine, in orice caz pentru a nu risca sa ne formam o imagine de sine prea negativa (credem noi).
Insa, e dovedit fie si in relatiile terapeutice pe care le cunosc ca psiholog, ca fara o antrenare constanta a "muschiului auto-analitic" nu putem realiza cunoasterea realista a propriei fiinte. Mai mult, e important sa depistam pacalelile personale prin care ne autoinselam vigilenta si constiinta. Insa acest lucru se face in echipa, mai ales la incepator, intrucat pot aparea exagerari, auto-victimizari, atitudini pietiste, tente depresive, pretentii/exigente fata de sine care duc la ruminare si depresie, in final la deznadejde. Este musai, asadar, sa existe un insotitor cu discernamant, care sa ne ajute sa nu fugim de pe calea cea stramta si pline de pericole a intalnirii constiintei proprii cu ascunzisurile inimii.
Nu orice analiza psihologica de sine vizeaza insa inima! Ci mai des se intampla sa vizeze ce ne inchipuim noi ca ne este inima sau ce pune metoda de cunoastere respectiva ca grile si repere de cercetare. E un excurs plin de capcane, aceasta calatorie pe marea interioara...
De aceea, cel ce doreste sa cunoasca adincurile inimii proprii spre a se indrepta si imbunatati inaintea lui Dumnezeu, are nevoie mereu de un povatuitor incercat, cu mult discernamant. Altminteri, mai bine nu pleaca la drum...
Dar cu ce fel de minte cercetam adincurile inimii? Cu o minte trufasa, robita duhului lumesc? Cu o minte bolnava de patimi? Cu o minte sugestionabila de viclenia demonilor?...
Gandurile adinci ale inimii trebuie cercetate cu gandurile insuflate de Duhul Sfant. Cine nu are aceasta gandire insuflata de Duhul, mai bine nu cerceteaza... De aceea, iata, trebuie musai ascultare si indrumare duhovniceasca in cercetarea de sine, de la un duhovnic priceput. Adica de la un barbat sfant, om imbunatatit.

Fericit omul care, cu ravna curata, incepe drumul dureros al descoperirii oneste de sine, impreuna cu un duhovnic incercat, priceput si intelept, calauzit de Duhul Sfant!

Iar pentru cei care nu au un astfel de duhovnic, ramane recomandarea subliniata la inceputul postarii, in jurul careia avem deja multi povatuitori in cartile ziditoare de suflet: Filocalia, cartile Cuviosului Paisie Aghioritul, Gheron Iosif, si multe alte surse, inclusiv pe net. Iata mai jos doua exemple: