[Eugen7]

http://ia700801.us.archive.org/18/it...reaInimii.html

Consider pertinenta explicatia ortodoxa a Sfantului Luca al Crimeei - "Puterea inimii" si de aceea va rog sa imi permiteti sa fac copy-paste in legatura cu subiectul constiintei din aceasta lucrare (cap 5):
"După presupunerile fiziologilor, activitatea conştiinţei, adică activitatea psihică, trebuie considerată ca un sistem extrem de complex de reflexe necondiţionate şi condiţionate, care au existat dinainte şi care se formează în permanenţă ca înlănţuire de percepţii transmise de receptori către creier şi supuse în creier analizei pentru elaborarea reacţiei motorii de răspuns.

Genialul nostru cercetător al sistemului nervos central, I.P. Pavlov, defineşte conştiinţa astfel:

„Conştiinţa o văd ca activitate nervoasă a unui anumit sector al emisferelor cerebrale mari, la un moment dat, în anumite condiţii de excitaţie optimă (probabil aceasta ar fi una medie). În acelaşi moment, tot restul emisferelor cerebrale mari se află într-o stare de excitaţie mai mult sau mai puţin redusă.

În ariile cu excitabilitate optimă ale emisferelor cerebrale mari, se formează cu uşurinţă reflexe condiţionate noi şi se constituie cu uşurinţă diferenţierea. Altfel spus, acesta este sectorul creativ al emisferelor cerebrale mari. Alte arii, cu excitabilitate redusă, nu sunt capabile de aşa ceva şi funcţiile acestora cuprind, în majoritate, reflexele constituite anterior, care se manifestă stereotip în prezenţa stimulilor corespunzători.

Activitatea acestor arii constituie ceea ce noi numim subiectiv activitate inconştientă, automată. Sectorul cu activitate optimă nu este, desigur, un compartiment consolidat, dimpotrivă, se deplasează pe întreaga suprafaţă a emisferelor cerebrale, în funcţie de conexiunile dintre centre şi, sub influenţa stimulilor corespunzători, se modifică şi sectorul cu excitabilitate redusă. Însă, dacă ar fi fost posibil să vedem prin cutia craniană şi dacă zonele cu excitabilitate redusă a emisferelor cerebrale ar fi luminoase, atunci am putea vedea la un om, ​care gândeşte conştient, cum pe suprafaţa emisferelor lui cerebrale se deplasează în permanenţă o pată luminoasă care îşi schimbă neîncetat forma şi dimensiunile, cu contururi neregulate, înconjurată în restul suprafeţei emisferelor cerebrale de o umbră mai mult sau mai puţin intensă”.

Noi acceptăm o astfel de imagine profund ştiinţifică despre activitatea conştiinţei, însă nu o considerăm exhaustivă (întreagă, completă). Chiar suntem dispuşi să subscriem ideii de bază a materialismului, anume că „existenţa determină conştiinţa”, însă cu condiţia unei concepţii materialiste mult mai puţin înguste asupra existenţei.

Pentru a înfăţişa înţelegerea noastră asupra conştiinţei, trebuie să o subdivizăm în acte, stări şi volum. Gândul curge asemenea unui izvor. Gândul străluceşte cu o lumină vie. Gândul pătrunde adâncurile existenţei.

Atitudini volitive (determinate de voința proprie) liniştite şi gândite. Explozii volitive neaşteptate - o lovitură cu cuţitul în inima celui care te-a jignit. Permanenta încordare a voinţei pe parcursul vieţii, orientată spre atingerea planurilor şi a scopurilor principale. O iubire liniştită şi nepătimaşă. O bucurie estetică adâncă, liniştită. Patimi înverşunate, mânie, frică. Credincioşie faţă de Dumnezeu, Care călăuzeşte întreaga viaţă. Acestea sunt acţiuni ale conştiinţei şi sunt determinate de către: 1) percepţiile organelor de simţ, 2) senzaţiile organice ale corpului nostru, 3) percepţiile fiinţei noastre transcendentale, 4) percepţii din lumea duhovnicească superioară, 5) acţiunile duhului nostru.

Actele conştiinţei noastre nu sunt izolate. Gândul este însoţit mereu de trăire [simţire]; trăirea şi voinţa - de către gând; iar trăirea - de acţiuni volitive, actele voinţei fiind întotdeauna legate de trăire şi de gânduri, complexul acestor acte desfăşurate concomitent determinând starea conştiinţei. Aceste stări ale conştiinţei se schimbă în permanenţă, căci actele conştiinţei sunt în continuă mişcare.

Prin bogăţia, diversitatea şi profunzimea actelor şi a stărilor conştiinţei se conturează volumul conştiinţei care, de asemenea, se modifică în permanenţă, de obicei în sensul sporirii sale. La actele şi la stările conştiinţei participă permanent duhul nostru, determinându-le şi orientându-le. La rândul său, duhul sporeşte şi se modifică în funcţie de activitatea conştiinţei noastre, de actele şi de stările ei în parte.

Aceasta este înţelegerea noastră despre plinătatea activităţii psihice a omului. Însă nu doar omul are suflet, ci şi animalele. „Sufletul animalului este în sângele lui” şi animalul, ca şi omul, este alcătuit din duh, suflet şi trup.

Ce este sufletul? În reprezentarea cea mai simplă, la animale este un complex de percepţii organice şi senzoriale, gânduri şi trăiri, urme de amintiri sau doar un complex de senzaţii organice (la animalele inferior organizate), ​consolidate de conştiinţa de sine (de către minte la animalele superior organizate). Duhul primitiv al animalelor constituie doar suflarea vieţii (la cele inferioare). Pe măsura avansării pe scara complexităţii, sporeşte şi duhovnicescul (partea duhovnicească) lor şi la suflarea vieţii se adaugă mugurii minţii, voinţei şi simţirii.

La om, sufletul este mult mai înalt în esenţa lui, căci duhul care participă la lucrarea sa este de necomparat cu duhul animalelor. El se poate învrednici de darurile cele mai înalte ale Duhului Sfânt, pe care Sfântul Prooroc Isaia (11, 2-3) le numeşte duhul temerii de Dumnezeu, duhul cunoştinţei, duhul sfatului şi al tăriei, duhul luminării, duhul înţelegerii, duhul înţelepciunii, Duhul Domnului sau darul bunei-credinţe şi al desăvârşitei luminări.

Duhul şi sufletul omului sunt unite în chip nedespărţit, în timpul vieţii, într-o singură alcătuire; însă la oameni pot fi văzute felurite măsuri [trepte] de înduhovnicire. Sunt oameni „duhovniceşti”, după cuvântul Apostolului Pavel (1 Corinteni 2, 13-15). Așa cum am citat pe Sfântului Antonie cel Mare mai sus, sunt oameni-dobitoace, oameni-iarbă şi oameni-îngeri. Cei dintâi nu se deosebesc prea mult de dobitoace, căci înduhovnicirea lor este extrem de scăzută, iar cei din urmă se aseamănă duhurilor celor fără de trup, care nu au nici suflet, nici trup.

Aşadar, sufletul poate fi definit ca o totalitate de percepţii organice şi senzitive, urme de amintiri, gânduri, trăiri şi acte volitive, dar fără participarea obligatorie în acest complex a manifestărilor superioare ale duhului, care nu sunt proprii animalelor şi unor oameni [în sensul că manifestările superioare ale duhului nu sunt caracteristice, nu sunt specifice unor oameni tocmai din propria lor voinţă, lucrare şi închidere în cugetul trupesc şi stricăcios, căci altfel fiecare om are potenţial deplin pentru a atinge desăvârşirea]. Despre aceştia vorbeşte Apostolul Iuda, spunând că sunt „oameni fireşti, care nu au Duhul” (Iuda 1, 19). [„Domnul Dumnezeu a zis: «Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup»” (Facerea 6, 3)]

În timpul vieţii, în conştiinţa de sine, viaţa duhului se întrepătrunde strâns cu acele acte psihice care sunt comune oamenilor şi animalelor, adică cu senzaţiile organice şi percepţiile senzitive; acestea din urmă, la rândul lor, sunt indisolubil legate de viaţa trupului - în special a creierului - şi dispar odată cu moartea trupului. De aceea, sufletul primitiv al animalelor este muritor, cum muritoare sunt şi acele elemente ale conştiinţei omului care izvorăsc din trupul mort (percepţiile organice şi senzoriale).

Sunt nemuritoare acele elemente ale conştiinţei care sunt legate de viaţa duhului. Nemuritor este duhul, care, după cum vom arăta în continuare, poate exista fără legătura cu sufletul şi cu trupul. Materialiştii neagă nemurirea sufletului tocmai pentru că nu vor nicidecum să cunoască ceva despre duh. Iar ​despre nemurirea conştiinţei, înţeleasă strict fiziologic, noi nici nu vorbim."

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.