In clasa a saptea am avut o diriginta tanara si frumoasa, al carei sot era preotul satului nostru. O familie careia ii pastrez o amintire vie, duioasa... aveau ceva solar, stenic, o vigoare ca un pahar de apa rece dintr-o fantana curata, in dogoarea Baraganului copilariei mele... Erau foarte tineri... Parintele avea parul negru corb, o barba impresionanta, valurita, ochii mari albastri, tinuta zvelta, era scump la vorba si pe cat de timid pe atat de darz. Era un barbat cu zvac (zicea tata, care il pretuia mult...).
Tovarasa diriginta ne aducea broaste pentru disectie la ora de biologie, ne coordona colectia de fluturi si alte zburatoare din insectar, ne punea explozivi in eprubete la ora de chimie, iar pe mine ma trata cu atentie speciala, ca eram baiatul directorului si faceam mereu nazbatii, si visam la flori albastre... Si iubeam, taranul din mine, cel mai mult disciplina ....Agricultura!... pe care o invatam tot cu tovarasa diriginta. Aveam un mic solar si custi pentru iepuri...

La serbarea de sfarsit de an s-a hotarat sa recit o poezie speciala, in fata intregii scoli. Importanta prestatie, mi s-a spus de catre tovarasa diriginta si s-a intarit aceasta si prin tata, care mi-a cerut sa recit frumos, ca un actor, cu avint...
Am lucrat doua saptamani poezia, vers cu vers, cuvant cu cuvant, insistind asupra intelegerii continutului, asupra intonatiei, mimicii etc. Parca-l puneam pe Hamlet, nu alta!...
Dar poezia nu intra cu nici un chip... Ma lua somnul, cascam, o scoteam pe diriginta din pepeni, tata era deja furios si oarecum speriat... Aveam sa inteleg mai apoi, cu prilejul pedepsei primite, marele motiv...: venea inspectie de la Partid si de la Inspectoratul general, trebuia sa preamarim cum se cuvine momentul acela solemn, ultrafestiv...
Imi amintesc si acum poezia... una din scornelile barzilor nostri despre tara... despre ospitalitatea romanilor.. despre frumusetile patriei, despre brazii inalti si feciorii cum stejarii... tot chestii cunoscute de noi toti...

Si vazind diriginta ca nu o scot la capat cu oda, s-a hotarit, in preziua serbarii, in disperare de cauza, sa imi lase cartea acasa, iar a doua zi daca nu sunt sigur pe mine, mai bine sa citesc din carte decat sa ma incurc si sa stric serbarea... Asa zicea.
Am luat cartea si, ajuns acasa, deoarece nu aveam cu cine sa ma joc am inceput s-o rasfoiesc. Si nu stiu cum, prin ce-ntamplare, am gasit acolo o poezie a unui ceh, am uitat si numele si poemul insa imi amintesc ca era ceh, ca Svoboda, despre care tocmai citeam chiar atunci... Un poem frumos, l-am invatat aproape spontan, pe loc... Imi amintesc doar ca eram tare fericit si il tot repetam, parca mancam bomboane cand ii rontaiam cuvintele...

A doua zi, cand mi-a venit randul, am ajuns in mijlocul careului, sub privirile a sute de ochi... In curtea scolii se lasase linistea. In mijlocul nostru, falfaia lenes steagul Patriei, Tricolorul, cocotat pe catarg (de fapt il cocotasem acolo chiar eu cu Niculae, prietenul meu dintr-a saptea, care a murit saracu de infarct, acu vreo 5 ani, Dumnezeu sa-l odihneasca!).
Iar eu nu gaseam poezia... vantul imi tot dadea paginile... Stateam incordat in mijlocul scolii si incepeam sa intru in panica. Imi tremurau mainile, mi se usca gura... Momentul era cu totul penibil...
Si nu stiu cum, deodata vantul mi-a dat pagina chiar la poezia scriitorului ceh... Mi-a adus-o sub ochi chiar atunci... Si mana mea nu a mai voit sa se miste spre alte pagini, ci a strans bine cartea chiar la pagina aceea... si m-am apropiat de microfon, fericit, ca ajuns in sfarsit la un liman ... si uitind cu totul unde sunt si ce am de facut, uitind cu totul de partid si de tara si de cravata de pionier care imi flutura la gat si de insignele din piept si de tresele de pe umeri si de jnurul auriu de comandant de detasament... am inceput sa zic poemul, cu glas domol, molatic, fericit iar starea aceea de dulceata reveni, din nou, de parca rontaiam bomboane... Si nu se auzea, sub cerul acela, decat firul de lapte vesel al poemului, ori, poate, rasul candid al unui copil ceh iesit ca un duh al lui Aladin dintr-o carte...
Deoadata tovarasa diriginta a tasnit din multime, cu pasi mari, hotariti si, rosie toata ca de o mare rusine, mi-a smuls cartea din mana si mi-a soptit pierduta, cu ochii in pamant: "CE-ai facut??? Asa ceva nu se spune!... E un poem ...de dragoste!.. Vai..." Si m-a abandonat brusc, furioasa si speriata, lasindu-ma singur, sub drapelul patriei fluturind lenes, in soarele amiezii, inconjurat de sute de perechi de ochi, scrutatoare, care incepusera deja sa murmure... sa rada...sa injure...
Vad clar globul acela din care poate nu am mai iesit nici azi.
Sute de copii care rad, cravatele de pionier fluturind mustratoare, iar eu cu dulcele bomboanelor in mine si cu sarea lacrimilor si a solitudinii in piept... deja pedepsit...

Poate de aceea cand scriu despre vami, nepricepindu-ma, desigur, ma opresc fie si o clipa ca sa amintesc Poezia si Dragostea.
M-am tot ranit atunci, sa ma iertati...