Lore, Lore...de la tine chiar aşteptam mai mult. Părintele Arsenie ne spune: Nu vreţi copii, trăiţi ca fraţii! Ce e rău în a te abţine de la relaţia conjugală, dacă nu vrei copii? Sau mai corect e să nu te abţii şi să te fereşti prin diferite metode de a nu avea copii? Asta e cumva soluţia?

Bravo...accepţi abstineţa când nu doreşti copii, dar nu accepţi relaţia conjugală când vrei să ai copii. Te contrazici...

Numai atât e nunta binecuvântată de Biserică, cât e spre naştere de prunci, cât e comuniunea de iubire dintre părinţi şi copiii care vor veni – restul e numai desfrânare.

Şi care a fi scopul firesc lăsat de Dumnezeu pentru care se unesc doi soţi? Pentru plăcere sau pentru naşterea de prunci? Despărţirea rostului instinctului perpetuării vieţii de plăcerea ce-l însoţeşte, alegând plăcerea şi refuzându-i rostul, nu este altceva decât păcat. Dumnezeu ne-a înzestrat cu atâtea daruri nu pentru a căuta plăcerea şi pentru a da viaţă.

Şi cine este de vină, cel care nu se atinge sau cel care este atins de sinele lui? Rănile de cele mai multe ori nu ni le provoacă alţii, ci chiar noi, fiind atinşi de sinele nostru, căci viaţa pleacă dinlăuntrul nostru, adică din sentimentele, din voinţa şi din cunoştiinţa noastră.

Astăzi tot mai des vorbim de iubire, de iubirea de Dumnezeu, de iubirea faţă e aproapele. Eu însă nu aş îndrăzni să vorbesc de iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de apropele, căci eu le consider trepte mult mai înalte. Ne amăgim de multe ori cu aceste sintagme spunând că noi Îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele căci noi mergem la Biserică, ne rugăm, postim, facem milostenie, într-un cuvânt suntem oameni buni, dar acestea nu sunt altceva decât cuvinte goale până când noi nu vom reuşi să ne golim de sinele nostru şi de orice plăcere.

Cum putem vorbi noi de dragostea faţă de Dumnezeu şi de dragostea de aproapele, când noi nici măcar primele trepte nu le-am urcat spre înalta treaptă a iubirii adevărate, desăvârşite? Ne amăgim! Vorbim de o falsă iubire, mereu motivată de sinele nostru, de plăcerea noastră, de neputinţa noastră.

„Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie”.. Câţi dintre noi ne lăpădăm de noi înşine, adică ne lepădăm de patimi şi plăceri, apoi ne luăm crucea de zi cu zi, adică răbdăm şi ne jertfim pentru Dumnezeu şi aproapele, apoi câţi dintre noi Îi urmăm Lui Hristos? Şi când amintesc de acestea mă refer la fapte, nu la simple vorbe. A vorbi frumos şi a alege cuvinte frumoase e simplu, cu fapta e mai greu. Sfântul Nicodim Aghioritul spunea că după ce ne împărtăşim să stăm închişi în noi cu Hristos. Câţi dintre noi facem lucrul acesta, stând mai multe ore sau o zi numai cu Hristos? Câţi dintre noi simţim dulceaţa împărtăşirii cu Hristos? Păi dacă o facem numai din politeţe sau ca pe un canon sau că ştim că e bine, vă spun că nu avem cum să simţim acea dulceaţă, iar dacă nu o simţim e clar că nu putem rămâne cu Hristos, ci ne întoarcem imediat după împărtăşanie la cele lumeşti şi trecătoare, dar plăcute nouă. Este normal dacă nu simţim dulceaţa să nu rămânem, la fel şi cum ai sta cu cineva de vorbă. Dacă îţi face plăcere să vorbeşti cu cineva, vei sta ore în şir la dicuţii, dar dacă nu îţi face plăcere, atunci vei sta câteva minute din politeţe şi apoi vei pleca. Şi cum vom simţi noi dulceaţa împărtăşirii cu Hristos dacă noi nu ne golim de sinele nostru şi de orice plăcere? Vedeţi cum stăm noi fraţilor? Ne amăgim cu vorbe goale, dar fapte ba.

Pentru a vorbi de o dragoste adevărată, pură ar trebui să ne întoarcem la starea lui Adam în Rai, înainte de cădere, când pe toate le vedea curate. Adam traia într-o simplitate deplină, el contempla, Îl iubea pe Dumenzeu şi întreaga Lui Creaţie. Şi cum ne întoacem noi la acea stare înainte de cădere din Rai? Prin vorbe sau prin fapte?

Şi care ar fi acest drept legitm? Că să ne iubim soţul mai întâi trebuie să-L iubim pe Dumnezeu. Şi ca să-L iubim pe Dumnezeu cu adevărat trebuie să trecem la fapte, nu la vorbe - eu Îl iubesc, eu îmi iubesc soţul/soţia şi am dreptul să fiu iubit/iubită de soţ. Iar faptele sunt împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Apoi împlinirea învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, care nu au făcut altceva, decât să-L urmeze pe Hristos. A iubi un Sfânt înseamnă a-i urma învăţăturile pe care ni le-a lăsat. Astfel noi îl cinstim pe Sfânt.

În mintea noastră stâmbă şi lucrurile drepte se strâmbă. Păi dacă noi nu facem ceva, cum să ne sfinţim? Sfinţii nu s-au născut sfinţi, ci s-au sfinţit prin faptele şi trăirea lor. Fără fapte vorbele sunt goale...aşa că ispita de care spui s-ar putea să fie în sânul aceleuia pe care chipurile o vede...dar inspita din sânul lui unde este? A pus-o în sacul din spate şi o vede doar la vecinul?