Tipic tipic si la inima nimic
Parintele Arsenie Papacioc nu pleda pentru rugaciunea de tipic, insa ii recunostea folosul, punea accentul pe nevoia de prezenta continua a inimii, ca esenta a rugaciunii.
"...se vorbeste prea mult despre rugaciune. Asta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci trebuie facut. Sta in firea si in puterea oricui sa priceapa lucrul asta.
Eu personal nu sunt pentru rugaciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie sa fie tipicar. Trebuie sa fie tipicar ca procedeu, in ce priveste dorinta de a se induhovnici. Nu avem numaidecat nevoie de o rugaciune de tipic.
Avem nevoie de o prezenta continua a inimii, aceasta stare continua de dragoste, de relatie cu Dumnezeu, asta este esenta rugaciunii. Pentru ca si o tacere adanca inseamna o rugaciune adanca. Si o rugaciune adanca inseamna o tacere adanca.
Daca faci rugaciunea asta care e obligatorie, o poti face. Dar daca se face o rugaciune din aceasta dupa tipic, dupa ce se termina, omul se considera achitat de obligatia rugaciunii din inima si se retrage fara nimic de la ceea ce ar trebui sa-l tina prezent. Adica sunt mai mult pentru o continua tresarire duhovniceasca.
De aceea ma faceti sa spun ca orice clipa poate sa fie un timp si orice suspinare poate sa fie o rugaciune. Suspinarea nu se face asa: Uf!, ci o faci lui Dumnezeu, ca plecand din adanc spre El. Asa ni se va arata. Caci El nu se arata unei minti ascutite. Nu tot cel ce zice "Doamne, Doamne va intra in imparatia Mea!" Ci numai cel care are inima curata, cel care are inima spre El, continuu."
|