Într-o ordine aleatorie: sursele de pe internet nu-s de neglijat, dar nici nu pot avea pretenția de autoritate științifică în domeniu, decât într-un număr destul de redus și, în general, nu pe site-uri free, ci pe site-uri academice. Celelalte pot avea rol informativ la nivel general, și pot să ne inducă și în eroare dacă „plecăm urechea” doar într-o parte.
Legat de formulările de care vorbeați, ar trebui, înainte de a vă grăbi cu insinuarea vis-a-vis de pregătirea în domeniul limbii române, să observați intenția autorului. Știți, consider că în cadrul legislativ se face una dintre cele mai amănunțite analize a unui text, aceasta presupunând o analiză pe cinci planuri: gramaticală, logică, sistematică, istorică și teleologică – dvs.v-ați oprit la prima, din păcate, deși contextul vă permitea să faceți analiza pe mai multe planuri, dacă vă dădeați interesul. Din altă perpectivă, e ca și cum ar spune cineva că la capitolul „sport” îi place mult fotbalul, fără a-și propune să spună cât de mult, ci doar să transmită că pe o scară ierarhică a domeniului respectiv, fotbalul ocupă un loc deloc de neglijat. Dacă ar fi întrebat cât de mult, ar putea spune că cel mai mult (sau suprem – sunt echivalente ca sens), ceea ce pt. Dvs.ar fi o pricină de poticnire, în timp ce declarația „per se” n-ar conține nicio inconsistență dacă ar fi interpretată logic și teleologic.
Acum, dacă tot faceți caz atât de mult de lingvistică, îmi pare mai gravă inconsistența cu privire la dihotomia pe care o faceți între „Vechiul Testament” și „Scripturi” – Biserica, așa cum spuneam și-n postarea anterioară, s-a bazat pe Scripturi, scrierile vetero-testamentare purtând această denumire (și asta o știm nu prin „dogmatică” sau alte surse adiacente, ci în mod DIRECT din relatările MULTIPLE ale Noului Testament – nici nu m-aș fi așteptat să fiu nevoit a face astfel de sublinieri față de dvs., care păreți familiarizat întrucâtva cu Biblia!). Apoi, în ceea ce privește Noul Testament ca parte a Scripturii (căci Scriptura a însemnat, în primul rând Vechiul Testament, și abia mai apoi Noul Testament, pe măsură ce acesta i s-a adăugat mai întâi „necanonic”, și mai târziu prin canonizare), acesta a căpătat autoritate prin prisma autorității scriitorilor în cadrul comunităților creștine ale vremii și prin uzanță, și nu în mod arbitrar prin decizia unor foruri autorizate de mai târziu – acestea doar au recunoscut autoritatea deja existentă a unor scrieri și a hotărât pe anumite criterii (pe care, nefăcând obiectul topicului nostru, nu le discutăm acum) care sunt produs ale inspirației divine și care au avut doar caracter „pastoral” (gen Policarp, Clement din Roma, Ignațiu – și „pastoral” și apologetic, etc). Scripturile nou-testamentare reprezintă, în mare parte, o serie de scrisori asemenea celei de care amintește episodul Conciliului din Ierusalim, scrisori care, în parte s-au pierdut (se pare că au existat trei epistole către Corinteni, apoi Epistola către Laodiceea-Col.4:16), iar în parte au supraviețuit timpului și au ajuns a fi canonizate.
Pe lângă aceasta, să-mi fie cu iertare dar nu-i just întocmai să vorbin de o lipsă totală a caracterului scris – segmentul temporal pe care îl invocați a reprezentat o perioadă SCURTĂ, de cca. 15 ani în care Biserica se afla în fază incipientă a existenței ei și din care doar nu avem azi scrisori incluse în canon, dar asta nu înseamnă că n-ar fi existat epistole cu caracter pedagogic, informativ sau formativ – și am arătat mai sus exemple de alte scrieri cu caracter autoritar existente în circulație din primii ani ani bisericii. Apoi, epistolele au început a circula (vorbesc de cele care au rezistat efectului neantizant al timpului) și credincioșii s-au bucurat de sfatul, corectarea și încurajarea celor cu mai multă experiență și cu mai mare aplecare asupra raportului cu Dumnezeu. Apoi, creștinismul fără Scripturi azi poate tinde ori spre naturism, panteism, deism, etc, ori spre secularism și tradiționalism lipsit de vitalitata lui „duceți-vă și faceți ucenici...”.
Cât despre Conciliul din Ierusalim, aș spune că n-a dogmatizat ci a eliberat comunitățile creștine ne-iudaizante de legalismul ceremonial pe care încercau unii iudei a-l introduce și-n creștinism, iar decizia respectivă (însoțită și de o epistolă! – asta vis-a-vis de „lipsa de Scriptură”) a fost una inspirată, întrucât proaspăt creștinații nu puteau purta o groază de poveri (unele care nu-și mai aveau justețea prin purul lor caracter ceremonial, iar altele pt.că nu erau ușor de primit și înțeles în faza neofită a credinței lor – dealtfel, Pavel vorbește despre un progres al primirii învățăturii creștine, progres care se realizează în timp, învățătura având nevoie de timp de sedimentare și asimilare pentru ca omul să poată crește și primi mai departe noi învățături cu privire la mântuire, neprihănire și caracterul lui Dumnezeu (a se vedea 1 Cor.3:2; Evrei 5:12-14, unde Pavel spune comprehensibil despre această progresie și acuitate spirituală dobândită ÎN TIMP).
În ceea ce privește „autoritatea supremă extra scripturistică”de care vorbeați, deja am intra pe un teren minat, subiectiv, un fel de nisipuri mișcătoare gata oricând să ne înghită, dacă am accepta alte autorități în afara Cuvântului Scripturii. Cu ce pot verifica orice altă sursă că e ortodoxă și nu heterodoxă? Care ar fi autoritatea supremă din spatele oricărei pretenții de autoritate a cuiva? Poate ceva de sorginte umană să aibă pretenția absolutului în ceea ce privește TEO-logia?!? Hristos – care era cea mai înaltă autoritate – alege în discuțiile cu oamenii să facă apel la Scripturi ca autoritate, să-i trimită la Scripturi pt.mântuire („ce să fac să moștenesc viața veșnică?”, întreabă cineva. „Ce scrie în Lege? Cum citești în ea?...Du-te, fă așa și vei avea viața veșnică”, îl îndeamnă Hristos). Ba mai mult, în confruntarea cu diavolul din pustie, autoritatea pe care se întemeiază Hristos pe întreg parcursul disputei (și nu e că vorbea cu un om, ca să spunem că de dragul înțelegerii limitate omenești a făcut-o, ci vorbea cu îngerul care cunoștea prea bine pe Dumnezeu!), s-a sprijinit doar pe Scriptură, făcând din ea autoritate supremă; nu vreo predanie, ori învățături orale răspândite de vreun mare învățat sau învățături scrise de vreun grup de religioși ai vremii (cum a fost cazul Talmudului). Orice învățătură ce a circulat pe cale orală era verificată cu Scriptura (a se vedea exemplul bereenilor F.Ap.17:11) și cu ceea ce scriau cei ce explicau împlinirea Scripturii prin viața lui Hristos (epistolele apostolice). Oricine venea cu o altă Evanghelie decât cea a lui Hristos, pe care o propovăduiau apostolii, era „anatema” ( Gal.1:6-9 ), iar Evanghelia lui Hristos era propovăduită și prin scris (epistole), și oral prin cuvintele celor ce aveau această învestitură (apostoli, învățători, prooroci).
Îmi cer iertare pentru discursul lung și, probabil, obositor!
|