[tabitha]

În prealabil postat de zinaida

cred ca e cam usor.. asa ca nu dau nici un indiciu (inca)

Este vorba de Fericitul Staret Iacov Tsalikis, Egumen al Mănăstirii Cuviosului David.

“Ca sã biruiascã ispitele, dar şi ca sã-l imite pe Cuviosul David, s-a hotãrât sã se roage în timpul nopţilor în Peşterã, atunci când nu ploua mult şi când nu era multã zãpadã.
Fãcea, deci, Vecernia în mânãstire, iar dupã ce se înnopta, ceilalţi monahi se retrãgeau. Cheile le avea el însuşi, nimeni nu putea ieşi sau intra. Şi-a luat toiagul, a încuiat porţile mãnãstirii şi a ieşit prin partea dinspre sud. Felinar, lanternã nu erau atunci, precum spunea el însuşi....sãrãcie mare.
Mergea pe cãrarea de pe lângã apeduct. S-a silit sã urce spre castani. Nu era lunã şi era greu sã afle cãrarea. Cãdea şi se scula. Câteodatã intra si pe drum, unde era mai uşor. Când mai apoi a luat-o la dreapta, spre cealaltã cãrare, s-a rãtãcit. Nu mai ştia unde merge. S-a încurcat în rugi, s-a zgâriat, s-a lovit, s-a pierdut în vãioagã.
Din fire era fricos, precum spunea el însuşi. Iar acum, în toiul nopţii, s-a temut mult, foarte mult. Atunci s-a rugat.: “Dumnezeul meu, lumineazã-mi calea ca sã ajung la Peşterã!”
El însuşi povestea aceste peripeţii nocturne şi continuã: “Şi Bunul Dumnezeu a ascultat cererea mea. Din multele stele ale cerului mi-a dat şi mie una. Ea mergea înainte şi îmi lumina calea. Eu mergeam în urmã. Şi aşa am ajuns la Peşterã. Acolo m-am rugat şi iarãşi steaua mergând înainte îmi luminã calea pânã la poarta mãnãstirii. Pãrinţii dormeau duşi şi n-au observat nimic din toate acestea.”