Continuare...
"Ziua a VI-a (Fc 1, 24 - 2, 1) este in acelasi timp o continuare a celei precedente si o incununare a intregii creatii. Dumnezeu a poruncit si a dat putere pamantului sa scoata fiinte cu suflet viu, animale si fiare de tot felul
"Pamantul, zice Sf. Vasile, a scos la iveala ce se afla in el (suflet viu), pentru ca Dumnezeu i-a dat porunca, i-a dat si puterea de a scoate din el suflet viu". Cum s-a spus si la "rasarirea plantelor" din pamant, este uimitor cum "pamantul produce carne", materia neorganica produce viata organica. Prin sufletul lor viu care este "pamantesc", vietuitoarele terestre sunt solidare nu numai intre ele si cu intreaga viata, dar si cu pamantul care este "sufletul animalelor", cum il numeste Sf. Vasile cel Mare .
Toate zilele-etapele creatiei pana acum, pamantul si tot ceea ce a produs el, nu sunt scop in sine, ci converg spre creatia omului, stapanul si preotul intregii fapturi vazute. De aceea, in final, dupa ce a adus toate la existenta si a vazut ca
"sunt foarte bune", Dumnezeu a facut pe om "cu propriile Sale maini", barbat si femeie, "dupa chipul si asemanarea Sa", "ca sa stapaneasca peste tot pamantul (cosmosul)", dupa care le-a dat porunca: "Cresteti, va inmultiti, umpleti pamantul si il stapaniti".
Creat printr-un act special al lui Dumnezeu in Treime, dupa chipul Sau, cu trup si suflet rational, omul e solidar cu intreaga faptura creata, dar se si deosebeste de celelalte fiinte
"prin sufletul rational si ganditor", prin ratiune si cuvant, in care se reflecta chipul lui Dumnezeu. "Sufletul necuvantatoarelor, zice Sf. Vasile cel Mare, este acelasi in toate si are aceeasi caracteristica: nu are darul vorbirii" , pentru ca nu au ratiune, logos, care inseamna in acelasi timp ratiune si cuvant, vorbire. "Animalele de pe pamant, zice acelasi Sfant Parinte, privesc spre pamant, pe cand ochii omului privesc spre cer, spre cele inalte" . Sfintii Parinti nu contenesc sa evidentieze superioritatea omului in ansamblul creatiei.
Astfel, dupa Sf. Ioan Gura de Aur, lumea este
"un palat imparatesc" in care a fost asezat omul spre a-l stapani. "Prin chipul lui Dumnezeu, zice el, trebuie inteles stapanirea (pamantului) si nimic altceva". Omul este "un microcosmos in macrocosmos" care "trebuie sa uneasca in sine cele doua lumi, cea vazuta si nevazuta... cu care este inrudit". Parte a intregului dar si o sinteza in mic a cosmosului, omul este chemat sa unifice toate in sine.
Dupa Sf. Maxim, omul e "ca un laborator ce tine si leaga toate la un loc si mijloceste prin sine in chip natural intre toate) extremitatile tuturor impartirilor... caci el are in chip natural, prin insusirea partilor sale, de a fi in relatie cu toate extremitatile, puterea de unire prin mijlocirile intre toate extremitatile. Prin aceasta putere completandu-se modul crearii din cauza celor impartite, omul avea sa faca aratata prin sine marea taina a tintei dumnezeiesti: unirea armonioasa a extremitatilor din fapturi intre ele, unire ce inainteaza in sus si pe rand de la cele imediate la cele mai indepartate si de la cele de jos la cele mai inalte, sfarsindu-se in Dumnezeu". Exista deci "o simetrie si convergenta perfecta intre om si cosmos".
"Cosmosul intreg, zice acelasi Sfant Parinte, alcatuit din cele vazute si nevazute, este om. Iar omul, constituit din suflet si trup, este cosmos". Faptul ca toate, creatia intreaga vazuta, au fost aduse la existenta pentru om si ca toate se intalnesc si se implinesc in el, in masura in care omul isi exercita functia de preot, de mijlocitor intre toate si de unificator al cosmosului intreg cu Dumnezeu, "antropologia este cosmologica si cosmologia este in chip necesar antropologica, fapt de o mare actualitate in conditiile in care fizicienii vorbesc de o dinamica antropica a universului".
Referatul biblic spune ca dupa ce Dumnezeu si-a implinit lucrarea Sa creatoare
"in ziua a VII-a S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le facuse" (Fc 2, 2-3). Expresia "odihna lui Dumnezeu (sabatul) nu inseamna insa incetarea lucrarii divine, ci un alt mod al prezentei active a lui Dumnezeu in univers"; nu inseamna deci o retragere sau absenta a lui Dumnezeu din creatie, ci ca planul lui Dumnezeu din veci cu privire la creatie a fost adus la indeplinire si ca ea se va implini actual prin odihnirea tuturor in Dumnezeu, in Hristos Logosul Creator si Mantuitor, inceputul si sfarsitul a toate.
Dumnezeu continua sa fie deci prezent in lume prin energiile Sale necreate, ca
"Facatorul, Sustinatorul si Carmuitorul tuturor", ca Logosul Pantocrator si Proniator al ei, in conservarea si conducerea ei spre scopul pentru care a fost facuta. "Intelepciunea lui Dumnezeu (Logosul Creator si Proniator), zice Sf. Atanasie cel Mare, purtand tot universul ca pe o lira si impreunand cele din aer cu cele de pe pamant si cele din cer cu cele din aer, si unind intregurile cu partile si carmuindu-le toate cu porunca si voia Sa, alcatuieste o singura ordine cu totul armonioasa a cosmosului (panarmonios kosmou sintaxis)".
Dupa Sfintii Parinti, ziua a VII-a, odihna lui Dumnezeu, tine de la creatie pana la a Doua Venire a Mantuitorului, ziua a VIII-a cea neinserata si fara sfarsit. Ea are ca scop
"de a pregati odihna creatiei in Dumnezeu", cand inceteaza si miscarea fapturilor in El, Care este "inceputul si sfarsitul a toata facerea si miscarea, intrucat de El au fost aduse si prin El se misca si in El se opresc (odihnesc) toate".
Biserica traieste anticipat taina zilei a VIII-a, a Imparatiei lui Dumnezeu, in fiecare Liturghie, cand se roaga: "sa ne impartasim mai cu adevarat in ziua cea neinserata a imparatiei". "Fara a fi amintita in cartea Facerii, ziua a VIII-a se afla in perfecta continuitate cu referatul biblic si descrie in imagini simbolice ultima etapa a universului". In felul acesta in Hristos, Logosul Creator si Mantuitor, se unesc inceputul si sfarsitul cosmosului, cosmologia cu eshatologia. "
http://www.crestinortodox.ro/sanatat...oma-72701.html