:)....cumva mesajul mă duce cu gândul la următoarea relatare a lui Baștovoi:

Odată, după ce am citit Scrisorile Cuviosului Iosif Isihastul, i-am zis părintelui Selafiil: „Părinte, în obştea stareţului Iosif fraţii tăceau toată săptămînă şi numai sîmbătă şi duminică stătea stareţul puţin de vorbă cu ei, ca să-i povăţuiască şi pe urmă iar tăceau. Oare noi putem să tăcem aşa?” Părintele a răspuns: „Pentru noi îi destul dacă ne păzim de partea femeiască.


să nu crezi că îmi permit să mă uit cu superioritate la râvna duhovnicească a fraților...însă îmi pare că sunt necesare două treburi (f. posibil să mă înșel):
1. să ne raportăm corect la vremurile pe care le trăim
2. să nu căutăm realizări frumoase în nici un aspect al vieții noastre exterioare, nici măcar în aspectele vieții noastre exterioare din Biserică. Să detaliez un pic: pr. Sofronie spunea că după primul război pe Pământ nu s-a mai regăsit acea bună așezare/tihnă care guverna adesea viețile oamenilor, iar după cel de-al doilea rugăciunea a devenit f anevoioasă. Știm că în urmă nu cu multe zeci de ani un preot dăruit putea, cu mila lui Dumnezeu, să schimbe la față un sat sau o comună întreagă, lucru care astăzi probabil că este cu adevărat imposibil...inclusiv la puținii duhovnici prinși de har care ne-au mai rămas majoritatea creștinilor merg ca la vrăjitor....deci în viața noastră exterioară, conform aerului metafizic pe care îl respirăm, și în primul rând conform profețiilor (începând cu cele ale Mântuitorului și apostolilor și terminând cu cele ale lui Selafiil de la Noul Neamț, Selafiil din Siberia, Maica Macaria etc.) nu cred că ne așteaptă foarte multe izbânzi. Acest lucru poate că are și un aspect pozitiv: ne forțează cumva să ne concentrăm energiile sufletești către cămara cea tainică a inimii, locul unde creștinii au obținut dintotdeauna adevăratele victorii.(martirajul, mărturisirea cred că le putem privi ca pe chipuri ale victoriilor obținute în cămara inimii)...poate că așa și trebuie interpretată profeția aceea conform căreia cei care vor păstra credința în vremurile din urmă vor fi mai mari decât cei care în primele secole înviau morții....în aceste vremuri, chipuri exterioare mult mai neînsemnate decât ce vedeam în trecut, fac trimitere la victorii mai mărețe din cămara inimii....nu prea îmi place termenul ăsta care l-am folosit, cel de „victorie” dar nu mai îl schimb acum. E nepotrivit fiindcă victoria e una singură și e cea obținută de Hristos pe cruce...izbânzile noastre nu sunt altceva decât imensa milă a lui Dumnezeu care găsește „pretext” într-o fărâmă infimă de bunăvoință din partea noastră...Probabil am vorbit mult pe lângă dar ceva ceva poate am nimerit eu pe aici :)