cunosc o doamna f.evlavioasa,tine posturile,se roaga,se spovedeste la duhovnic,suflet milos..un singur lucru ii da tarcoale mandria si slava desarta...se autocompatimeste tot timpul"vai cat de buna sunt.. eu mi se intampla rele pt.ca sunt atat de buna"..toti sunt rai in jurul ei,noroc cu marea ei bunatate si toata ziua si-o petrece lamentandu-se,povestind cate fapte bune face,cum imparte ea afectiune,bani si timp tuturor..cu adevarat e un fel de mama a ranitilor..dar atat de obositoare cu lamentarile,nu stie sa-si poarte crucea cu smerenie si demnitate,nu stie sa-si accepte destinul,tot timpul se plange de lipsa afectiunii celor din jur....se roaga pt.toti,plange se caieste pt.toate pacatele posibile,numai starea jalnica in care se afla nu o vede,faptul ca-si plange de mila si ca turuie toate cate face fie ca da de pomana,fie ca viziteaza bolnavi in spitale,fie ca ajuta rudele sa faca parastase..si orice ar face trebuie sa anunte pe toata lumea.Oare toate astea mai sunt fapte bune?!Atentie la felul in care facem milostenie!
|