[Tina06]

Buna ziua,

Vroiam intr-un fel pe acest thread sa imi exprim sentimentele , dar in acelasi timp sa caut experiente asemanatoare care ma pot poate ajute sau cel putin pune in directia potrivita.

Cum am mai spus pe acest forum, din nefericire, nu am practicat credinta ortodoxa multi ani de zile si in aceasta vreme multe si felurite pacate am facut.

Dumnezeu a fost intr-atat de bun sa ma lumineze si sa ma scoata la liman , daruindu-mi un Duhovnic extraordinar, unde am reusit sa ma spovedesc si usor - usor sa o iau pe calea cea buna.

Evenimente din ultimile zile ( nu ceva extrem de semnificativ din pdv al lucrurilor de zi cu zi, dar suficient de semnificativ sa-mi traga semne de ingrijorare) m-au facut sa ma gandesc ca desi m-am spovedit si in sufletul meu m-am cait pentru pacatele mele, nu e suficient si mai rau de atat, am porniri ale sufletului extrem de uracioase si o vointa mai slaba decat isi poate inchipui cineva.

Mi-am dat seama ca am o mandrie iesita din comun, atat de uracioasa incat imi vine sa imi dau palme numai cat imi dau seama ce uracenie tin in mine - si daca ma smeresc, apoi am ganduri de mandrie ca "vai dom'le uite cum am lasat eu de la mine" - parca ce mare lucru am facut ? Si gandurile astea de mandrie, desi incerc sa le alung in mintea mea, ele usor usor se strecoara in sufletul meu si le simt acolo cum se cuibaresc si cand incerc iar sa le scot, imi vin fel si fel de ganduri " ca asta nu e mandrie, ca e demnitate sau mai stiu eu ce" si ma amagesc singura si o las acolo si musteste si apoi cand fac pacatul, imi dau seama ca vine de la faptul ca am mustit ganduri uracioase in mine - si cad si ma ridic si cad si ma ridic.

Mi-e rusine sa recunosc ca iubesc "pacatul" - iubesc acele ganduri care imi conformeaza propriile idei, care ma menajeaza, care imi justifica uracenia. Apoi le alung, ca nu vreau sa ma intorc de unde am plecat - mai bine mor de o mie de ori, dar iar cad si iar ma ridic. Ma simt ca o minge de fotbal intre 2 porti si am senzatia de multe ori ca in mine nu este pocainta .

Nici pe Dumnezeu nu stiu cum sa Il vad - la inceput, cand am inceput sa ma spovedesc , sa repar din greseli, nu pot sa descriu cum Il vedeam pe Domnul - e ceva mai presus de cuvinte, e o bucurie care nicio vorba nu o poate reda.

Acum simt ca L-am pierdut: cand citesc ceva din cartile Sfintilor, nu pot sa citesc si eu ca tot omul obisnuit: citesc si parca personalitatea mea se emuleaza in acea carte, totul in mintea mea se deformeaza -daca cineva imi spune ceva, sufletul meu absoarbe acea informatie fara sa o digere ( am sa dau un exemplu: stiti ca despre actori / cantareti se spune in psihologie ca ei adopta aceste cariere pentru ca stima lor de sine tine de acceptarea celor din jur - asa patesc si eu ) - imi formez parerea de Dumnezeu despre cum spun altii si nu ma mai pot uita in sufletul meu sa imi dau seama cum Il vad eu - cum Il simt, cum Il percep.

Nici rugaciunile nu-s in stare sa mi le mai citesc - ma rog seara de seara indiferent, dar ma simt vinovata cand nu citesc din cartea de rugaciuni express si daca citesc din cartea de rugaciuni simt ca de fapt nu am spus nimic Domnului dince vroiam sa spun si tot asa... e ca si cum tot ce fac, ma aduce intr-un singur punct: tristete, pacat ....

As fi foarte recunoscatoare daca m-ati putea ajuta in aceasta privinta,. Nu vreau sa il pierd pe Dumnezeu, orice ar fi. Mai bine mor .

Am sa continui sa ma spovedesc, dar stiti cum e : nu pot sa fiu mereu cu duhovnicul dupa mine, iar voi cei mai inaintati in ale Domnului si cu suflet mare, poate aveti un cuvintel pentru un suflet mic si urat ( si va rog din suflet nu ma menajati ca si-asa is mandra si uracioasa )