[cristiboss56]

Dar cum pot crede oamenii în nălucirea unui nebun apostat? Este foarte cu putinţă: omenirea căzută nu caută „adevărul”, căci L-ar fi primit pe Hristos, Adevărul întrupat. Nu, ea caută ceva care să îi îndreptăţească voinţa de a păcătui nepedepsită. În asta stă neînchipuita putere a materialismului evoluţionist: el e înşelăciunea, minciuna care desfiinţează conştiinţa cu totul şi prin asta îl odihneşte desăvîrşit pe omul căzut, căci îi dă acea libertate fără hotare de a face răul, fără grija răspunsului în faţa vreunui judecător din afara acestei lumi. Sfîntul Episcop Ignatie Briancianinov arată asta prea-lămurit: „Cel ce păcătuieşte de bună voie şi dinadins socoteşte drept cîrmuitor al lumii fie raţiunea omenească, fie întîmplarea oarbă şi fără noimă. Acest păcătos, prin însuşi felul său de a gîndi, prin însăşi aşezarea lui sufletească, se face vrăjmaş al lui Dumnezeu, vrăjmaş al Sfintei Lui Evanghelii; el calcă în picioare fără frică toate poruncile Lui, îndestulîndu-şi fără frică toate poftele păcătoase” .
Fiind în întregime rodul acestei dorinţe a omului căzut de la Hristos de a se înşela pe sine-şi, este un lucru fără noimă să cerem evoluţionismului darwinist vreo „probă ştiinţifică”, oricît de mică. E drept că această filosofie drăcească a vrut să se arate ca o „ştiinţă pozitivă”, pentru a-şi însuşi înlesnirile şi slava (superstiţioasă şi ea) de care se bucură ştiinţele omeneşti în faţa mulţimii necredincioşilor. Mai limpede: eresul evoluţionist al lui Darwin este un parazit al ştiinţelor (al biologiei, paleontologiei, chimiei, fizicii); el se foloseşte de uriaşul mecanism al acestora - institute de cercetări, laboratoare, şcoli de toate gradele, muzee, biblioteci, edituri, tipografii, presă - pentru a-şi face prozeliţi şi a propovădui reaua sa vestire întregii lumi. În acest scop, evoluţionismul darwinist s-a travestit în „ştiinţă”, a început să maimuţărească „cercetarea ştiinţifică” şi s-a silit, în batjocură, să fabrice „dovezi”, însă atît de grosolane, încît nu-i mai înşeală nici pe darwinienii înşişi. Să ne gîndim că însuşi obiectul „cercetării” evoluţioniste, anume facerea lumii, este de neînchipuit pentru oricare din ştiinţele experimentale şi a fost dintotdeauna domeniul filosofiei. Căci „nici o teorie ştiinţifică nu ne poate spune ceva despre cele Şase Zile. Ştiinţa încearcă să explice schimbările lumii acesteia, întemeindu-se pe extrapolarea proceselor naturale ce pot fi observate astăzi. Dar cele Şase Zile ale Facerii nu sînt un proces natural, ele sînt cea ce a avut loc înainte de a începe să funcţioneze întregul proces natural al lumii. […] În timpul celor Şase Zile s-a făcut însăşi firea; cunoaşterea noastră actuală a legilor firii nu are cum să ne spună cum au fost alcătuite aceste legi. Întreaga temă a obîrşirii primordiale, a începuturilor, a facerii tuturor lucrurilor, este în afara sferei ştiinţei”
Să răsfoim totuşi în fugă dosarul înşelăciunilor darwiniste, aşa cum se află în cărţile de şcoală, pentru folosul acelora care îşi închipuie că „ştiinţa” se ocupă cu lucruri serioase. Cele dintîi „dovezi” sînt hotărîte „din ochi”, după o judecată copilărească; „ele ţin de aşa zisa «morfologie comparată», adică de asemuirea alcătuirii trupurilor: oamenii au braţe, păsările au aripi, peştii au înotătoare. Desigur, aceasta nu e o dovadă, dar e ceva foarte logic pentru cineva care crede în evoluţie” Astfel, copiilor li se pune înainte întreaga teorie, pe scurt, vorbindu-li-se în acea limbă fără înţeles a „ştiinţei înalte”:

„Tratînd lucrurile comparativ, se evidenţiază înrudirile dintre diversele specii, mecanismele de adaptare la mediu şi ale evoluţiei vieţii. Se demonstrează astfel existenţa unor trăsături morfologice şi funcţionale comune plantelor şi animalelor sau, la polul opus, strînsa înrudire dintre comportamentul animalelor şi cel al omului. [...]”

Apoi vine încheierea:

„Simplu spus, comportamentul este tot ceea ce fac animalele, inclusiv omul. Comportamentul implică desfăşurarea de activităţi efectorii de tipul mişcărilor. [...] Descrieţi asemănările comportamentale dintre om şi maimuţele antropoide.”

Şi poză: „Pui de maimuţă hrănindu-se” . Mai departe:

"Studiul comportamentului pe baza manifestărilor externe face obiectul unei ştiinţe biologice relativ noi, etologia. Aceasta descrie diferitele comportamente, încercînd să explice cauzele, funcţiile (rolul adaptativ), dezvoltarea ontogenetică şi evoluţia filogenetică a manifestărilor respective. Din punct de vedere filogenetic, de exemplu, există o evoluţie a comportamentului. Speciile înrudite au comportamente asemănătoare, aşa cum au şi anatomie asemănătoare. Omul are numeroase manifestări comportamentale care îi exprimă trăirile psihice, interioare. Şi animalele au expresii comportamentale corespunzătoare unor procese psihice umane. Studiul acestora face obiectul psihologiei animale. Deosebirea dintre etologie şi psihologia animală constă în aceea că prima studiază comportamentul animalelor în natură, în timp ce a doua îl studiază în condiţii de laborator.
Un interes deosebit prezintă procesele care se desfăşoară în sistemul nervos şi care stau la baza activităţilor comportamentale. Astfel de studii se realizază mai ales pe animale al căror comportament este urmărit în condiţii experimentale. Scopul este descifrarea substratului nervos al activităţii psihice umane”