În prealabil postat de Mihailc

Între timp polemica acidă la care am făcut trimitere s-a mai domolit, fără niciun rezultat, lăsând ringul liber pentru alte bătălii la fel de aprige şi zadarnice.

De unde oare să mă apuc de aprofundat?
Înainte de altele, să vedem cine sunt susţinătorii celor două puncte de vedere ireconciliabile. Apărătorul hedonismului (pesemne) moderat spre radical, un tânăr în floarea vârstei în care pulsează toate chemările naturii, culturii şi afectivităţii, invitându-l să se înfrupte pe săturate din bunătăţiile mundane ale vieţii. De celaltă parte, o persoană pentru care zilele zburdălniciilor tinereţii cronologice sunt mai degrabă trecute, natura şi-a încetat presiunea, fericirile şi nefericirile cer compensaţii simbolice pentru că s-au petrecut sau nu s-au petrecut, patimile se transferă, discret, de la trup la suflet, întrucât trupul nu mai corespunde rolului de instrument optim iar psyhe este un teren virgin, numai bun de colonizat şi exploatat. În asemenea condiţii, desfătarea se camuflează în forme mai platonice, aparent austere şi favorabile ascetismului.
Un prim punct de convergenţă al celor două poziţii opuse este captivitatea preopinenţilor în starea lor naturală. Al doilea, este căutarea disperată a justificării metafizice la instanţe cu autoritate, în care se reflectă mai puţin tendinţa spre o asceză a libertăţii, cât tributul plătit de fiecare propriei condiţii existenţiale. Apărătorul hedonismului este în postura celui care încearcă să convingă că repetatele sale înfrângeri în războiul nevăzut sunt de fapt victorii, iar partea susţinătoare a austerităţii ireconciliabile poate fi caracterizată excelent de zicala "după război mulţi viteji se-arată".

Pentru unii ca aceştia a scris Apostolul Pavel următoarele: "Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului." (1Corinteni 13:11).

Însă susţinătorii extremelelor de care fac vorbire în postarea de faţă se încăpăţânează, cu un pathos sofistic debordant, să susţină invariabil că:

- omul este o fiinţă căreia i se îngăduie o zburdălnicie infantilă pe tot parcursul vieţii iar maturizarea este o erezie

- omul este o fiinţă datoare să se nască supermatură, bătrânicioasă chiar, fără să înveţe nimic din naivitatea fermecătoare a copilăriei şi a primei tinereţi sau, altfel spus, fără să înveţe nimic pe cont propriu.

Şi o ultimă convergenţă a opuselor: ambele poziţii se străduiesc să-L facă pe Dumnezeu responsabil pentru propriile lor aberaţii.

În încheiere vreau să vă împărtăşesc o lecţie primită de la maestrul meu cu ocazia unei convorbiri despre relaţia dintre bărbat şi femeie întru Hristos. Referindu-se la experienţa lui matrimonială de câteva decenii bune mi-a spus: "Privind înapoi şi în prezent, pot să spun fără rezerve că Evanghelia are dreptate: vinul de pe urmă este mult mai bun decât cel dintâi (aluzie la nunta din Cana, relatată în Ioan 2: 1-10), dar n-aş fi putut să-mi dau seama de asta fără să gust din vinul de la început, ăla din care rişti mereu să te îmbeţi iar ce vine după aceea este o poşircă de proastă calitate, dacă Hristos nu e de faţă. În caz că iubirea supravieţuieşte exprimărilor ei tumultoase şi epuizante din tinereţe fără să fie devorată de ele, ai biruit şi începi să simţi în toată fiinţa ta cum "omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi" (2 Corinteni 4:16).