Nu stiu daca sunt cel mai potrivit (chestiunea simptomelor fiind mai degraba medicala, nu neaparat psihologica), insa as vrea sa fac o precizare (nu legat de Catalin, pe care nu mai vreau sa il supar cu vreo afirmatie, ci legat de termenul de "simptom"): simptomul e una, semnul e alta (iar in fraza ta, Mihai, mai degraba e vorba despre semn, in contextul strict al afirmatiei tale).

1. Simptom
Un simptom este acea conduita, subiectiva sau exprimata in comportament, despre care am constiinta ca este problematica/disfunctionala. Pot vorbi despre ea, o recunosc, uneori ma plang de ea si chiar cer ajutor. Apoi ma implic intr-un proces de imbunatatire/insanatosire a activitatii si persoanei mele.
De exemplu, pot merge la doctor si sa ii prezint urmatoarele (simptome): ca am ganduri negre, ca sunt adeseori usor iritabil, ca am tendinta de a intra usor si des in conflicte cu semenii, ca ma simt nedreptatit mai mereu, ca am insomnii, ca ma simt deprimat etc. Acestea sunt simptome ale unei dereglari sufletesti, pasagere sau structurate la nivel de personalitate (de durata asadar, generalizata, stabila, pervaziva).
Similar cred ca putem spune si in legatura cu Spovedania. Bolnavul duhovnicesc prezinta la spovedanie simptomele bolii sale, de exemplu: merge greu rugaciunea, am ganduri-parazit in legatura cu grijile lumesti care ma distrag de la rugaciune, evit sa urmez canonul, refuz sa postesc sau o fac in sila, tind sa lipsesc la slujbe, cand merg totusi nu particip cu toata daruirea sufleteasca etc.
Daca imi dau seama despre toate astea si vorbesc deschis despre ele, inseamna ca prezint simptomele tulburarii mele.

2. Semn
Uneori insa, se tot intampla la noi oamenii, practic la fiecare: nu suntem constienti de problemele noastre sau ascundem voit anumite disfunctii. In acest caz insa, semenii isi dau singuri seama ca este o problema undeva, iar un observator fin si priceput poate recunoaste in aceste semne o anumita tulburare.
De pilda, desi nu sunt constient ca e ceva in neregula cu mine, ceilalti pot observa ca vorbesc prea mult, sunt nelinistit, ma agit, exagerez in exprimarea emotionala, tind sa ma asez in conduite defensive si agresive, raman cam des si cam mult pe ganduri - privind uneori in gol, am fata pamantie, umerii cazuti etc. Desi nu vorbesc despre acestea, desi nu le prezint ca pe o problema (cum se intampla in celalalt caz, al simptomelor), exprim prin intreaga mea activitate aceste semne care sugereaza existenta unei tulburari.

De obicei semnele puse in discutie de interlocutor sunt negate de cel afectat si sunt insotite de dezaprobare si conduite agresive.
Bolnavul nu stie ca e bolnav si nu crede cand ii sugerezi asta sau cand ii atragi in mod explicit atentia asupra unei conduite nepotrivite, nerodnice.
De aici multe neintelegeri intre oameni si, desigur, succesul duhului dezbinarii in relatiile interpersonale.
E nevoie de mult tact pentru a comunica ceva legat de anumite semne si de multa intelepciune si dragoste pentru a nu rani pe cel care si-a prezentat singur simptomele, cerind ajutor.

Avem de invatat, mereu, sa vedem mai degraba barna din ochiul propriu (faptul ca n-o vedem fiind un semn al bolii duhovnicesti si mult mai rar fiind simptom, din pacate...).

Domnul sa ne miluiasca!