Citat:
În prealabil postat de mirela.t
... ... ... .
"fallen" (in love :) sigur se bucura de mesajele tale, eu Asa zic.
Spartanii au fost o natiune foarte brava, multumesc ca mi-ai adus aminte de cineva ( si ceva), prin ei. Apropo, stiai ca purtau aceeasi imbracaminte atat vara cat si iarna? 
Cateodata nu e bine sa "mergi pana-n panzele albe", ci e bine sa stii sa pierzi. Pentru ca, poate, altceva mai bun s-a pregatit pentru tine :)
Nu uita ca ce-i al tau e pus deoparte, restul e un potpourri.
Vezi ca Dumnezeu se scrie intotdeauna cu "D" mare. |
Draga Mirela,
Iti multumesc pentru bunavointa, dar in niciun caz nu merit laudele tale. A stiut Dumnezeu de ce nu m-a facut baiat, ca as fi fost un preot catastrofal! :) Dar mai citesc si eu cate ceva, mai reflectez... E minunat sa fii femeie. Am citit de curand ca cea mai inalta menire a femeii nu este atat sa nasca copii, ci sa Il nasca pe Dumnezeu in sufletul unui om. Dar cele doua se pot imbina foarte bine.
Chiar ieri a fost difuzat la TV un film despre celebra batalia de la Termopile, in care o mica armata spartana (na, nu erau chiar 300, cum spune legenda, dar tot erau in crunta inferioritate numerica) a indraznit sa tina piept persanilor cata frunza, cata iarba, preferand sa se sacrifice pe campul de lupta, desi stiau bine ca nu au nicio sansa de victorie sau de supravietuire. Au dat o pilda de verticalitate foarte impresionanta. E un distih celebru inscriptionat pe piatra funerara de la Termopile, care spune ceva de genul: "Straine, vesteste-le spartanilor ca noi zacem aici morti, dupa ce ne-am incredintat legilor ei. " Nu stiam ca se imbracau la fel si vara, si iarna, dar in mod sigur era frig, pentru ca Sparta era situata intr-o regiune muntoasa.
Fireste, luptau pentru gloria lor si a Greciei (iar gloria post mortem era o rasplata suficient de mare pentru a-si da viata pentru ea), dar eu cred ca acestor oameni le va fi mult mai usor la judecata decat altora care L-au cunoscut pe Hristos si s-au lepadat de El
.
Ei, da, in timp am mai invatat si eu ca nu chiar tot ce zboara se mananca si ca anumite lucruri chiar nu imi folosesc - unele lectii chiar au fost dureroase - dar tot incerc sa fac tot ce tine de mine in anumite situatii, desi devine din ce in ce mai greu. E o liniste si o multumire in sentimentul datoriei indeplinite, nu apar regrete ("cum ar fi fost daca..."). E altfel cand stii ca tu ti-ai facut partea, dar, din motive independente de tine, nu a fost sa fie cum ti-ai dorit tu. Toate se fac dupa cum vrea Domnul, dar si omul trebuie sa dea putin din coate. Plus ca lupta aceasta pentru lucrurile mai putin importante ma motiveaza in plan spiritual. Un om care deznadajduieste in viata de zi cu zi are mai multe sanse sa deznadajduiasca si in viata spirituala. Dar asta cred acum, poate ca in timp voi avea alta parere...