[lore86]

Ciudata treaba si cu intelepciunea asta.
Adica e ciudat ce inteleg unii prin intelepciune. Unii inteleg sa se faca ei proprii dumnezei, hotarand cati copii au sau nu posibilitatea sa creasca. Asta mie mi se pare o nebunie.
De ce nebunie? Ptr ca azi sunt bine, sanatos, maine pot fi intr-un scaun cu rotile si nu mai pot munci. Si atunci ce sa fac cu copiii? Oare nu sa merg inainte, si sa ii cresc cu nadejdea in Domnul? Oare noi stim ziua de maine? oare ne cunoastem noi puterile? Oare de la noi vine puterea de a ne creste copiii? oare de la noi vine puterea de a munci ptr a le asigura traiul necesar ?

Refuz intelepciunea care il pune in umbra pe Domnul, si ma scoate la lumina pe mine.Eu sa "le dau viata"(strasnica exprimare!), eu sa ii cresc, eu sa...
E firesc sa simti ca nu mai poti de vreme ce e mereu eu in fata. De vreme ce lipseste a doua persoana, sau prima cum ar fi firesc, adica Domnul . In situatia aceasta e firesc ca omul sa nu poate creste decat unu sau doi copii.

In intelepciunea noastra hotaram cati copii sa nastem. In intelepciunea noastra hotaram ca nu suntem destul de frumoase si trebuie sa ne mai"cosmetizam". In intelepciunea noastra, consideram demodate sfaturile parintilor in ceea ce priveste tinuta, postul, ascultarea.
Si tot in vartutea aceastei intelepciuni cred ca ne deplasam cu viteza fulgerului.
problema se puneincotro? Ptr ca stim ca drumul spre mantuire e ingust si anevoios. Asadar unde duce acest drum pe care mergem cu o asa mare viteza?