[cristiboss56]

In amintirea unei prietenii . . . Iertare frate draga !

E vara amintire dureroasă
când frunza-nfrântă la pământ se lasă
ducând cu ea-n poteca ruginie
durere, jale-amarnică, furie...

Că toamna, sub cupola ei de aur
ascunde fierul unui corn de taur
ce scurmă neîncetat şi sună
în dangăt tot mai stins, ca-n lună...

E rece ploaia şi ce rău e vântul,
cu-ngăduinţă molfăie pământul
în gura-i noroită prada verii.
E tot mai aspră mângâierea serii.

Pe cerul altădată bun de zbor
îşi caută cărare un cocor
cu gât întins ca pe butuc spre zare.
Înfruntă vântul aripile rare.

Va fi tăcere, albă-nţelepciune
însoţitoarea unui blând tăciune
pe care-l voi întoarce cu-n vătrai
la nesfârşit, în sobă, pentru ceai...

Doar fumul, linii frânte şi iluzii
îmi vor fi iarăşi dulcile perfuzii
în vena ce m-o trece prin troiene
spre florile bălţate din poiene.

Când frunza-nfrântă la pământ se lasă
Boul ce sunt visează iarbă grasă!



…………………..


Pe drum, pas după pas ţes timpul –
un ochi pe faţă, un alt ochi pe dos.
Şi m-aş opri, dar mi-i dator răstimpul
Când pânza îmi cerea să ţes frumos.

Aşa mă trec, sporovăind cu vremea.
Cenuşă blândă, vis cernut prin foc.
Pe mersul meu ca un toiag stă vrerea
acelui drum de stele fără loc.

Pe apă de aş merge, peste munţi,
peste ispita vremii înapoi,
Din clipă: porţi aş face şi doar nunţi!
Şi vin, din lacrima de-apoi...

Dar merg pe drumul care ţese timpul
Şi doar uitarea mă somează, lin
Şi m-aş opri, dar mi-e dator răstimpul
cu încă-o barcă, pe-un ocean de chin.



..............................



MĂRUL

La margine de drum un măr
ne dăruieşte tuturor din soare
şi pentru asta din pământ se-nalţă
şi măsluieşte bruna lui culoare.

În noapte singuratic potriveşte
pe fiecare fruct un chip anume
să mulţumească, în parte, fiecare.
Iar crengile atârnă-ndatorate
când trunchiul lui priveşte drept în zare.

Pe fiecare drum, mereu, un măr
însingurat între pământ şi soare
îmi e tovarăş, îi sunt trecător
- e peste tot, de parcă el nu moare.

Să-l cânt, să-l cânt din piept aş vrea
când pasul meu porneşte pe cărare
şi cântecul să urce-n cer
în clipa când priveşte drept în zare.

Mărule drag, risipitor
cum numai cântul celor care mor…



.............................................



CIREŞUL

„Iubeşti atât cât dăruieşti”
spunea cireşul, încărcat de roade
şi de albine rătăcite-n mierea
cireşelor de-un roşu-negru pur,

- unui copil, ce meşterea în grabă
un aparat de pierdere-n azur...

Căzu cireşul, războit cu vremea,
de lama surdă-a unui drept topor.
Copilul plânse şi îşi luă durerea
drept călăuză pentru dor şi zbor.

Trecură anii, alţi cireşi vorbiră
despre iubire, dăruind mireasmă
şi flori şi fructe şi, ca o aghiazmă
pe alţi copii cireşii înfloriră.

De-atunci copiii, toţi copiii lumii
păstrează-n vorba lor un dalb cireş,
acela care, cum puterea lunii,
le pune-n gând porunca fără greş.



................................



RĂZVRĂTIRE…

Oh, Doamne, mult îţi place frumuseţea
Când laşi să strălucească-nsîngerat
Nu doar călcâiul care Te-a urmat
Ci însăşi fruntea, ce-a-ndurat tristeţea.

În frumuseţe-ai vrut să ne aduni
Ca un Olar cu mâini nenumărate.
Din lut murdar vrei cănile curate
Şi-n chinul nostru ne găseşti mai buni…

Nu-împiedici jertfa să-şi urmeze cursul,
Aplauzele pregătite sunt…
Pe cel ce-ndură astăzi biciul crunt
Tu-l întăreşti, să-i strălucească plânsul.

Să dăm mereu, bogaţi închipuiţi,
Concrete daruri - neîncetata fire,
Si când, ajunşi calici şi doar simţire
Frumoşi Tu ne găseşti, ba chiar sfinţiţi.

O, Doamne, mult îţi place frumuseţea
Si cât de mult ne vrei, din nou, în Rai!
Dorind şi noi, ne-am transformat în cai
Si munţi cărăm, să-Ţi preamărim justeţea…

Si zăpăciţi de-atâta frumuseţe
Orbecăim zdrobiţi şi-nsângeraţi
Si unii altora ne spunem fraţi…
Si-n cor îţi mulţumim pentru bineţe…

Oh, Doamne, ce numeşti Tu frumuseţe
Imi pare alchimia unui chin!
Precum cucuta dintr-un vas cu vin
In noi omoară totul cu blândeţe…


Sătui de strălucirea din noroi,
De frumuseţi promise peste veacuri,
Iţi cerem, Doamne, doar un pumn de leacuri
Pe bubele ce Te-mpuţesc în noi !

Nu ne lăsa aşa, nevindecaţi,
Să ne târâm ologi spre Piscul Tău.
Că până-ajungem, îmbâcsiţi de rău,
Vom fi-nvăţat să fim neînduplecaţi!

(Am plans si eu, nedrept, in ceasul greu,
Privind chioris, la Unul Dumnezeu…)


………………………………..



Pădure-mi eşti, femeie, ochi de toamnă
îţi joacă în obraz şi îmi răstoarnă
preaplinul meu de vară …

Şi îl goleşte-n verbe căzătoare
(cum trec în frunza arsă idei caniculare!…)

Pădure-mi eşti, femeie, foşnitoare
e umbra ta de foc şi de răcoare,
un foc ce distilează în ochii tăi rugină.
Pădure-mi eşti, femeie, răcoare în lumină!

Dar când se face noapte,
punând în zi surpare,
câmpie-mi eşti, de şoapte,
şi foşnet, doar, de mare…
( Ioan Cezar )
Link permanent catre articolul complet
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...---b1-p734.htm