Parintele Andrei Scrima,intr-un comentariu la Evanghelia dupa Ioan spunea ca ,,viata duhovniceasca incolteste si creste incet,nu repede si cu usurinta.Ce incolteste repede,repede se si ofileste pentru ca nu are radacina.Pentru a se inradacina trebuie sa moara,sa cada adanc in pamant.E nevoie de timp,rabdare, discretie si viata ascunsa pentru ca Duhul sa-si savirseasca lucrarea".Plecand de la acesta idee cuvintele Sfantului Irineu,analizate de catre parintelui John Behr imi par a rasuna aproape precum o intrebare hamletiana pentru omul modern,tot mai singur,tot mai instrainat,tot mai inlantuit,tot mai indepartat de trairea Evagheliei:

,,Cum vei fi un dumnezeu daca nu esti nici macar un om?Cum vei fi desavarsit cand inca nu umbli?Cum nemuritor cand nici macar in firea ta muritoare nu te poti supune Creatorului tau?Intra mai intai in randul oamenilor daca vrei sa cunosti taina lui Dumnezeu.Nu tu il faci pe Dumnezeu ci Dumnezeu te face pe tine.Daca esti lucrarea lui Dumnezeu asteapta Mana lui Dumnezeu care face totul la vremea potrivita-la vremea potrivita pentru tine,care esti facut.Daruieste-i inima ta,blanda si mladioasa,pastreaza forma in care te-a facut Olarul,caci ai in tine Apa Lui; vezi deci sa nu te versi si varsand Apa sa te usuci iar urma degetelor Lui sa se piarda.Daca iti vei pastra forma vei ajunge la desavarsire,iar lutul din tine va fi ascuns prin mestesugul lui Dumnezeu.Mainile lui ti-au dat substanta,EL te va infrumuseta pe dinauntru si pe afara cu aur si argint curat si te va impodobi intr-un asa chip incat Imparatul Insusi te va dori pentru frumusetea ta.Dar daca,inasprindu-te,vei lepada mestesugul Lui,si te vei arata nerecunoscator fata de EL pentru ca te-a facut om,vei pierde deodata si forma si viata.

Caci a crea este atributul bunatatii lui Dumnezeu iar a fi creat este atributul firii omenesti.Prin urmare daca ii vei darui lui Dumnezeu ceea ce este al tau,adica credinta-n EL si ascultarea fata de EL,te vei bucura de mestesugul Lui si vei deveni o lucrare desavarsita a Sa.Iar daca nu crezi in EL si fugi de mainile Lui,pricina stirbirii va fi in tine,cel care nu s-a supus si nu in Cel care te-a chemat."

Uitand complet de elachistoteros-ul Apostolului Pavel, de acel ,,mai prejos decat cel mai de jos"omul modern pare a fi abandonat lumea patristica,a sfintilor cu aripile de foc ale credintei in favoarea intunecat-carismaticului mesi@, ce le construieste iluzie dupa iluzie, ca un perfect papusar al lumii ce se va sfarsi,turnandu-i iarasi dar nu in forma mainilor Celui ce i-a tinut cu dragoste suflarii de viata ci in ghiarele uitarii de sine si al celui de langa tine,otravitul somn al celor ce au uitat sa mai cuvante.Lui Dumnezeu.Si intunericul vrajbei pare a se lasa tot mai profund caci atunci cand omul se goleste pe sine si se umple de rau fata de cel din fata sa nu mai ramine decat ranjetul unui lup.Cat timp limita iluziei pare cat mai reala,dar doar din departare si atat de indepartata,de la apropiere, nici nu vei realiza ca alergi demult orb prin intuneric,stapan peste o clipa ce iti va fi luata odata ce iti vei vedea ranile de pe tine.Multi impreuna intr-o singuratate deplina,fara o vorba de alinare,haituiti de proprii demoni,alergand de ceea ce se incapatineaza sa nu dispara.Unde sunt oare oamenii cu aripi de foc,unde sunt cei care ar fi strabatut desertul lumii pentru a intelege cuvintele pe care le-au auzit cei doi calugari,consemnate de Ioan cel Pitic: ,,Luati aripi de foc si veniti la mine".

Diaconul Ioan Ica Jr,in ,,De la Dionisie Aeropagitul la Simeon al Tesalonicului: integrala comentariilor liturgice bizantine"cita cuvintele memorabile ale canonicului Hugh Wybrew:

,,Celebrand Euharistia primii crestini priveau atat inainte cat si inapoi:inapoi spre Cruce,a carei aducere aminte o faceau si inainte spre a Doua Venire,pe care o asteptau cu nerabdare.Desi aceasta nu exprima adecvat semnificatia Euharistiei.Memorialul sau anamneza lui Hristos,facuta cu paine si vin,era mai putin o privire inapoi spre un eveniment trecut,cat o facere prezenta a acelui eveniment aici si acum.Euharistia inceputurilor nu era o slujba de comemorare pentru intemeietorul mort al unei comunitati.Cand se rosteau multumirile peste paine si vin comunitatea se impartasea mancand si band din ele,Hristos cel Rastignit si Inviat era in chip nevazut intre ei,nu in carne ci in Duhul.A Doua Venire nu era nici ea un eveniment viitor indepartat.Hristos nu era absent de la ei,era prezent cu ei;iar unde era EL era si Imparatia lui Dumnezeu.Euharistia era pregustarea acelei Imparatii.Fiindca Hristos era prezent drept Celebrantul nevazut al ritualului si Cel care s-a dat pe Sine Insusi participantilor drept Painea coborata din cer,era EL Insusi in cer,prezentand vesnic la altarul ceresc jertfa care era EL Insusi.

Este foarte plauzibil ca atunci cand Sfantul Ioan Teologul a descris vedenia cultului ceresc,pe care l-a vazut in Duhul intr-o zi a Domnului sa o fi facut in termenii liturghiei duminicale a comunitatii crestine din Patmos.Pe scaunul episcopului,acoperit cu o panza alba,sedea Dumnezeu avand inaintea Lui altarul de aur,iar in jurul sau presbiterii pe locurile lor transformati in batrini ceresti.In mijloc era Mielul stand ca tocmai junghiat.Inaintea scaunului statea multimea fara numar a crestinilor.Lauda batrinilor din cer era un ecou al Bisericii de pe pamant,fiindca ei il lauda pe Dumnezeu pentru creatie,pentru mantuire si pentru ca i-a facut Imparati si preoti ai Sai-temele multumirii rostite peste paine si vin la mijlocul secolului II-iar cele patru fiinte vii canta Trisaghionul lui Isaia,laudandu-l pe Dumnezeu ,,Sfant!Sfant!Sfant!".Caci daca Euharistia priveste inapoi spre Cina cea de Taina si Cruce,si inainte spre desavarsirea finala a planului lui Dumnezeu,ea priveste si in sus,spre taramul unde Crucea este realitate vesnica iar Imparatia nu este o nadejde viitoare ci bucuria prezenta".

In Apoftegmele Parintilor din pustiu,avva Ischyrion,intrebat fiind ce vor face cei din viitor,privind la ce au facut ei,a raspuns: ,,Nu vor reusi sa faca nimic din ce a reusit sa faca generatia de dinainte dar vor fi foarte incercati iar cei care atunci vor fi gasiti vrednici vor fi mai presus decat noi si decat parintii nostrii".Aripile de foc nu s-au terminat,asteapta doar crucea de pe spatele fiecaruia care o ridica,pentru a-i inalta precum pe acei crestini din Patmos.

Mic articol nesemnificativ,scris cu gandul bucuriei, la un iconar prin dragostea de icoane ce o poarta-n inima sa,la o lumanarica a credintei ce incalzeste pe cei striviti de frigul lumii si la un om,Ioan,prieteni care in momente cand imi era greu,precum Simon din Cirene,nu au ezitat sa-mi arate unde imi cazuse crucea,ridicand-o ei pentru mine,cu bunatatea cuvintelor lor.Le multumesc tuturor pentru bucuria de a vedea ca @ nu a taiat toate aripile de foc,stiute sau nestiute.