[osutafaraunu]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Este un lucru stiut deja ca la momentul celor intimplate in FA,Noul Testament inca nu exista in forma sa actuala si dupa cum spunea Harnack la acel precis moment crestinii nici nu aveau nevoie de el,prezenta Apostolilor si confirmarea implinirii,prin marturia lor si a evenimentelor ce se derulau,a profetiilor din VT le erau absolut suficiente pt a-si fundamenta asteptarile eshatologice

Este foarte adevărat că în primele două generaţii creştine,transmiterea adevărului religios prin viu grai a fost o sursă care completa Vechiul Testament, fără a i se substitui. Evanghelia era transmisă prin viu grai de cei care fuseseră martori ai faptelor. Aceste lucruri s-au putut transmite şi peste mai multe generaţii, dar este absolut nerealist şi nefondat să se creadă că cele mai importante doctrine şi practici, sau oricum unele esenţiale, au fost neglijate în scris, preferând să fie transmise exclusiv oral, în special când acestea sunt dovedite în conflict cu NT. Dar nu doresc să repet subiectul abordat cu poate prea multă patimă în dialogul cu dl. Ştefan Florin...
Cert este că mărturia scrisă este mai credibilă decât cea orală. Martorii oculari au credibilitate, dar cei care au auzit de la alţii în forme natural mistificabile, prin generaţii, nu pot avea acelaşi credit. Pe lângă autoritatea VT scrisă, exista şi autoritatea implicită a apostolilor. Înainte de a fi scris ceva, autoritate lor nu era mai slabă. Cuvântul lor trebuia să fie respectat în Biserică. Şi adesea era respectat. Scrierile lor nu au fost făcute cu scopul de a mai adăuga un testament la Biblie, ci pentru a întări în scris cele spuse prin viu grai, pentru a exista norme de educare şi disciplinare a Bisericii, şi pentru a accentua principiile creştine, învăţăturile Domnului, morala şi speranţa creştină. Acestea au rămas în mod natural ca norme, fiindcă veneau de la apostoli şi de la conducătorii Bisericii, care erau reprezentanţii lui Hristos. Altfel spus, aceste învăţături erau în mod practic „canonice”, înainte de a fi puse în "dosare" şi înainte de a se fi alcătuit şi decis forma canonului NT.

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Precizare: daca doriti sa studiati unul dintre momentele ce ilustreaza ruptura cautati in epistola ,,Catre Magnezieni" a lui Ignatie Teoforul, capitolul IX in intregime.Veti remarca cu siguranta o oarecare violenta a detasarii fata de practica considerata a fi iudaica a tinerii Sabatului desi la IX,4 exista o curioasa forma de existenta paralela,probabil un compromis de moment sau forma abordarii in stadiul ei final,inainte de ruptura, intre comunitatile iudeo-crestine si paganao-crestine existente in Asia Mica la acel moment.

"Existenţa paralelă" de care amintiţi desigur a existat şi ea s-a întins pe parcursul mai multor secole de-a rândul până la momentul în care majoritatea creştinilor (deoarec o minoritate a continuat să existe) a decisi ruptura definitivă cu sabatul. Cauzele au fost diverse, printre cele mai importante fiind prigoana autorităţii romane ce-i considerau pe creştini tot un fel de iudei şi modalitatea mai comodă de a se închina într-o zi care oricum avea un statut oficial în Imperiu.
N-am citit cartea diaconului Ioan Ica de care pomeniţi, însă bănuiesc că dânsul foloseşte versiunea lungă a epistolei către Magnezieni ce cuprinde şi IX,4. Majoritatea teologilor (printre care şi teologi ortodocşi şi catolici) sunt de acord că aceaste versiuni lungi ale epistolelor ignatine au multe interpolări târzii, unele chiar fiind cu totul falsificate.
Însă chiar versiunea scurtă (pe care eu o am în versiunea original-grecească) poate ridica semne de întrebare. Observaţi că, în IX,1, presupusul Ignatie a folosit forma scurtă, mai târzie a duminicii (κυριακήν = "domnească/a Domnului", nu aceea care se presupune că ar fi denumit ziua Domnului în Apocalips 1,10 (κυριακή ήμέρα„zi domnească/ziua Domnului”). Evident, avem de-a face cu o interpolare e reflectă o opinie teologică mai târzie, nu de la începutul primului secol.