Îmi place această temă, deşi articolul propus l-am citit mai mult pe sărite. Aşa că să nu vă supăraţi că intervin. Părerea mea este că ni se cer atât însingurarea, cât şi comuniunea, deşi par stări opuse: însingurarea faţă de iureşul lumii, cu dorinţele de îmbogăţire, succes, shopping, răzbunări, plângeri că viaţa ar fi nedreaptă..., dar şi comuniunea cu Dumnezeu care se află în fiecare dintre semenii noştri, care Îl iau în considerare mai mult sau mai puţin...
Mă tem că nu stau bine cu niciunul dintre cele două aspecte. Firea mea este mai mult singuratică, dar am avut destule cazuri în care mi-am căutat o bucurie imediată şi concretă în shopping... Iar referitor la comuniune, încerc să mă rog pentru semeni, să îi ajut când mi se cere (deşi uneori îmi pare rău după aceea!), dar deseori mă simt neconfortabil în prezenţa lor şi îi critic în gândul meu pentru vreo aplecare care nu îmi place mie... Chiar mi-a atras atenţia o colegă de serviciu că stau cam încruntată, gândindu-mă la ale mele, şi nu e chiar ok...

Voi cum vedeţi acest subiect, aplicat la viaţa noastră de zi cu zi?