De fapt, nu doar bunătatea Lui, ci jertfa Lui e singura mântuitoare. Şi nu noi ne mântuim, ci Hristos; dar nu fără de noi; nu fără conclucrarea noastră; nu fără ca noi să arătăm că vrem. Pentru că ar însemna s-o facă împotriva voinţei noastre, nerespectându-ne libertatea.

Faptele noastre fie arată dorinţa noastră de a ne lepăda de păcat, de omul vechi, şi a ne uni cu Hristos, fie decurg din credinţă şi din har, ca urmare a unirii pe care am realizat-o, fie şi parţial, cu El, şi atunci sunt faptele Lui în noi. De aceea fără fapte nu se poate, pentru că în ele se arată credinţa, după cum spune sf. Iacob.
Dacă, însă, Domnul va mântui şi pe unul cu puţine fapte ca şi pe unul cu multe, asta nu e treaba noastră. Dumnezeu priveşte la inima omului, nu la cantitatea faptelor lui (despre care şi sf. Pavel spune că dacă-s lipsite de dragoste sunt nimic).

Am putea să ne întrebăm dacă nu cumva răspunsurile la care am ajuns sunt din cauză că mintea noastră e strâmbă, necurăţită, neluminată, nepocăită. Sau să ne întrebăm dacă chiar am înţeles ce spune dogma pe care o găsim contradictorie.