De aproape un an de zile tot zic ca ma duc la biserica ca sa-mi gasesc preot sa ma spovedesc si nu reusesc, aman de pe o zi pe alta. Ultima spovedanie a avut loc acum 3 ani in urma, intr-o vacanta de primvara din clasa a 11-a cand am fost la tara, facuta asa numai de ochii bunicii, ca a vorbit ea cu preotul ca sa ma spovedesc; stau si ma gandesc ca ea a vrut sa imi faca un bine, dar imi aduc aminte ca nu am marutirsit totul la acea spovedanie din pricina faptului ca nu am vrut sa fac asta, slabiciunea nu m-a lasat sa spun totul, ci doar ce am considerat eu ca e mai grav. Dar am mai facut o spovedanie acum 5 ani de zile in urma cu un alt preot aici in Bucuresti, dar el a fost mai "dur" si mi-a pus intrebari din cele mai alese si cu mare importanta, dar eu am mintit si cred ca de aceea s-a si agravat situatia in anii ce aveau sa vina. Dar acum ma zbat sa incep sa fac ceva si nu reusesc deloc, parca ceva ma tine in loc: slavita AMANARE. M-am rugat la Dumneze sa-mi dea puterea sa am vointa si dorinta sa incep odata sa fac miscarea catre marturisirea pacatelor, dar cu toate acestea se pare ca diavolul ma asigura in continuare ca o pot face maine. Constientizez acest fapt dar nu fac nimic, asta e mai grav. Dar tin sa spun ca eu nu am duhovnic si nici nu cunosc vreunul, asa ca imi este foarte greu sa ma duc asa la intimplare la o biserica, mai ales si singur si sa incep sa ma bag in seama cu un preot. Sunt trist ca nu am puterea sa fac acest lucru, nu am curaj sa imi marturisesc cele mai grele pacate facute cu mintea si cu vorba, cu fapta si toate cele ce facem noi in toate zilele...:(
|