[TINERI PENTRU ROMANIA]

ATUNCI ŞI ACUM

Am fost învăţată încă din primii ani de viaţă să iubesc şi să respect România.
Tata a luptat pentru ea în ambele războaie mondiale.
Mama, ardeleancă, s-a temut să n-o piardă fiindcă foarte mulţi voiau să ne ia teritorii.

În perioada interbelică am trăit liniştiţi şi acasă nu am dus lipsă de nimic deşi nu am fost bogaţi.
Mama nu avea servici pentru că pe vremea aceea femeile se puteau dedica familiei. Dar câtă muncă nu era şi acasă! Totuşi nicio femeie nu se plângea. Erau mulţumite că se pot consacra în întregime soţului şi copiilor.
Nu beneficiam de confort, nu aveam apă curentă. Era o fântână în curte dar apa ei era sălcie. Trebuia să mergem după apă cu găleţile la o fântână aflată la vreo cinci sute de metri de casă. Televiziune nu exista, nu aveam aparat de radio, nu aveam maşină, dar căldura căminului compensa toate aceste lucruri la care nici măcar nu ne gândeam.
Dacă cineva ne-ar fi spus să emigrăm pentru că se trăieşte mai bine în străinătate i-am fi râs în nas.
Aveam pământ şi datorită lui eram proprii noştri stăpâni. De ce să fi devenit de bunăvoie slugi la străini?

Duminica dimineaţa ne îmbrăcam cu cele mai bune haine pe care le aveam şi mergeam la Biserică.
După slujbă ne vizitam prietenii sau ne invitam prietenii la noi şi la o cană de vin făcut în casă cei mari vorbeau de câte în lună şi-n stele.

Bineînţeles ne duceam şi la şcoală unde totul era bine.
Elevii nu se băteau între ei sau cu profesorii.
Noi ne iubeam şi ne respectam profesorii. Câţi din cei din generaţia mea nu le datorează totul! Învăţătura, continuarea educaţiei începută acasă încă din fragedă copilărie.
Părinţii noştri erau severi, dar cum spuneau ei „era spre binele nostru”. Şi aveau dreptate. Ne formau, ne îndrumau.

Apoi, prin 1933, au început să se adune nori deasupra capetelor noastre.
Se vorbea de criza economică, de tulburări sociale, se auzea că va fi război.
Brusc, noi copii, am îmbătrânit. Copilăria ni se terminase iar adolescenţa ni se anunţa sumbră.
Conducătorii noştri spuneau că eram la adăpost de orice agresiune. Sistemul nostru de alianţe le părea etern şi indestructibil aşa că nu au făcut nimic. Tata era mereu mânios din cauza asta.
În 1940, într-unul din cele mai grele momente din istoria noastră, am fost singuri şi fără niciun sprijin din afară.
În acel an Hitler, Mussolini şi Stalin ne-au cerut ultimativ să satisfacem pretenţiile teritoriale ale Ţărilor vecine şi ne-au ameninţat că dacă vom rezista Statul ne va fi distrus şi întregul teritoriu împărţit.
Astfel ne-a fost răpită o treime din Ţără cu o populaţie de douăsprezece milioane de oameni, majoritatea români.
Atunci, în 1940, ne-am simţit mai ataşaţi ca oricâd de Patria noastră.

Pe 22 iunie 1941 am intrat în război ca să ne eliberăm fraţii.
Toţi bărbaţii din sat în stare să poarte arme au plecat pe front.
Tinerii de şaispreze, şaptesprezece ani au spus că au optsprezece ani ca să poată fi mobilizaţi.
Fetele s-au înrolat ca infirmiere la spitalele de campanie. Şi eu am fost infirmieră.
Tata a căzut în timpul luptelor pentru eliberarea Basarabiei.
Fratele meu a căzut la cotul Donului.
Războiul a ţinut patru ani.
Au venit după aceea pacea, ocupaţia sovietică, comunismul, revoluţia, declinul, depopularea Ţării...
Ne obişnuim repede cu toate. Poate prea repede.

Şi acum?

Stamate Lucreţia
92 de ani, învăţătoare pensionară